Mi-am frânt mintea în paișpe întrebându-mă ce aș putea inventa ca un desert nu numai rapid, dar și un pic mai special pentru Valentines. În plus ar trebui făcut din ingrediente pe care le am deja la îndemână și, pe cât posibil, să nu se intersecteze cu un alt desert pe care îl am de preparat pentru mâine, când avem alte planuri. După o tură scurtă prin dulapuri, am constatat că mai am gelatină și am găsit soluția salvatoare: voi face o panna cotta! Am de rezolvat problema cu scurtatul timpului de “coagulare” la minim, dar mă descurc eu. Nici forme n-am… dar e OK nu ar fi prima oară când improvizez. Panna Cotta, da, deși nu e nimic “copt” în ea… mai degrabă infuzat? Ca un ceai? Nu am mai făcut una de multă vreme, mai bine de un an… de fapt nici nu-mi amintesc bine… Papi, socrul meu, nu era mare fan și nici soacra mea nu este, să nu mă întrebați de ce… este un desert foarte fin care poate fi aromat în mai orice combinație care mai de care mai clasică sau mai “șuchi” după cum îți vine pe chelie. În fine, destulă vorbă, voi trece la fapte, că timpul trece și chiar nu voi avea suficient timp să o “coagulez” pe Madame Panna Cotta.
Mergem pe o combinație de care sunt foarte atașat în ultima vreme, cardamom și căpșuni. În plus as vrea ceva în egală măsură aromat dar un pic acrișor ca să contrabalansez o idee zahărul brun și dulceața de căpșuni întregi pe care o voi pune. Coaja de mandarină este absolut perfectă în acest scop, iar menta va adăuga și ea o notă ușor răcoritoare împreună cu felii de căpșună crudă. Nu ne mai trebuie decât lapte de 10% și un pachețel de gelatină. Planul e gata!
Secretul panna cottei este infuzia de arome în crema de lapte. În principiu facem un ceai dulce cu lapte în care infuzăm ce arome dorim noi. Am pus aici zahăr, nu foarte mult, pentru că vreau ca această cremă sa fie semnificativ mai puțin dulce decât dulceața de căpșuni. Aici iar îmi este de mare ajutor răzătoarea aceea microplane care este super ascuțită dar și super fină, după cum se vede din imagine, nu ia decât partea colorată de pe orice citrice. Partea albă a cojii este în general amară și din nefericire nu un amar din acela care să “gâdile” plăcut pe la papile. Laptele este adus aproape de fierbere și lăsat să se infuzeze cu toate aromele pe care le dorim în compoziție, pentru 10-15 minute… chiar și mai mult. Între timp pregătim gelatina după instrucțiunile de pe pachet.
Cănd laptele este bine infuzat, îl luăm de pe foc, amestecăm gelatina în el bine-bine, eu am folosit un tel ca să fiu sigur că nu rămân nici un fel de guguloaie de gelatină ne dizolvate în masa laptelui. Amestecul apoi l-am strecurat tot bine-bine, l-am răcit într-o baie de apă rece și l-am împărțit în mod egal între patru pahare.
Există o vorbă din bătrâni, cică : dacă n-ai un inginer, să ți-l cumperi. Problema majoră pe care am avut-o aici a fost cronometrul: am fost contra lui. În general panna cotta se pune la rece câteva ore să se răcească și să se închege. Eu n-am avut ore la îndemână ci cam o oră jumătate, mai împinsă, mai trasă. Avantajul lui domnu’ bucătar-inginer este că se lovește zilnic de termodinamică aplicată și, din când în când îi dau prin mintea aia creață soluții potențial salvatoare. A răci ceva cu lichid este mult mai eficient decât cu aer, drept pentru care paharele cu crema le-am pus în apă rece într-o crăticioară, iar crăticioara am pus-o pe podeaua de ciment rece din beci unde este mai frig ca în frigider. După o oră jumătate, vorba lui Arhimede, evrika! Panna Cotta mea este rece sloi și coagulată absolut la fix. Yay! Foaie verde de piper, să trăiască dom’ injiner!
Vă întrebați poate de ce menționez erezie în titlul acestei postări? Iată motivul, am servit-o direct în pahar garnisită cu dulceață de căpșuni întregi, felii de căpșună proaspătă și mentă. Dacă aș fi fost în vre-o competiție m-ar fi trimis acasă pentru chestia asta. Panna Cotta se servește scoasă din formă ca să se poată aprecia consistența ei “tremurătoare” ca piftia. Mda. Declar sus și tare și cu o oarecare rușine, că nu am nici forme, nici pahare cu interiorul neted și tronconic, să vreau și n-am cum să țin cu tradiția. De fapt ar fi niște pahare dar sunt din setul “bun” și dacă încerc să le folosesc prin bucătărie în alte scopuri, intru direct în focul încrucișat de enfiladă între Crocodiluța Șefă și Crocodiluța Soacră. Mă rog, într-un fel este mai bine așa, pentru că desertul stă bine adunat și nu trebuie alergat prin farfurie. Pentru cine crede că trișez, am video care demonstrează cât de frumos tremura panna cotta în pahar. Și pun pariu că după un pahar de prosecco nu mai pasă la nimeni despre cum a fost servită panna cotta. Mda.
Recent Comments