Când am văzut această rețetă inițial, citire de la letopisețul lui NYT Cooking, am crezut că nu văd bine și trebuie să-mi șterg ochelarii. Pe limba lui Moliere i se zice Oeufs en Meurette și, mai în glumă mai în serios, reprezintă ceea ce cred că este rezultatul aplicării unui “principiu” tip Maria Antoaneta, “n-au pâine, să mănânce cozonac”, umilei Shakshuka.
Mai precis dacă nu avem roșii, nu ne mai canonim atâta, folosim vin. Tot acolo, nu? În definitiv acest fel de mâncare provine din Burgundia, aceeasi regiune a Franței care este renumită nu numai pentru vinurile ei ci și pentru modul în care aceste vinuri sunt folosite în rețete clasice ca Coq au Vin sau toate acele Bourguignon de te miri ce. Și dacă tot suntem la acest capitol de ce să nu mai adăugăm o slăninuță, o aia, ca să respectăm spiritul regiunii? Cam așa.
La capitolul ingrediente avem prin urmare de-a face cu un pic de exces, cum ar fi o sticlă întreagă de vin pentru două persoane, maxim trei . Mda. Mai adăugăm aici ciuperci, cepe perlă și eșalotă, un oțet de vin roșu cât mai de calitate, zahăr de plantație (merge și obișnuit), usturoi, un bacon preferabil tăiat mai grosuț, cimbru și, bineînțeles, ouă.
Începem cu tigaia rece și pusă la foc mediu-mic în care începem să prăjim bacon-ul tăiat mai măricel după cum se vede. Ideea este să producem untura în care vom găti tot restul și în același timp jumărele pe care le vom folosi pe parcurs și la sfârșit. Dacă “slăninuța” e tăiată prea mărunt jumărelele ies mai … sfrijite… E păcat. Cănd sunt aurii și frumușele le scoatem într-un castronaș și le ținem deoparte calde.
În untura rezultată sotăm cepele și ciupercile la care adăugăm usturoiul dat pe microplane și cimbrul. Le pârpălim bine-bine până se înmoaie și prind culoare.
Peste cepele și ciupercile sotate adăugam sticla întreaga de vin, da, 750 ml și o linguriță de zahăr. După ce dăm toată tărășenia într-un clocot, reducem focul la mediu-mic și-l lăsăm la scăzut. Tot acum adăugăm înapoi o parte din jumărele… poate un sfert din cantitatea rezultată la început. Sau cât ne lasă sufletul dacă am făcut prea puține. V-am prevenit, nu? Mai bine facem mai multe, că dacă ne rămân, le folosim noi la altceva. La un aperitiv? Mă rog… începem să deviem de la traseu prin păpușoi.
Sosul vine redus cam două treimi, după care îl potrivim un pic la gustul personal cu un pic de oțet de vin roșu, zahăr și sare. Oțetul are rolul de a sublinia amestecul de arome din sos dar are și potențialul de a schimba gustul, de aceea trebuie unul de calitate bună și trebuie folosit judicios. Cât sosul scade avem timp să facem și ouăle care pot fi fierte sau poșate sau prăjite moi. Eu le-am făcut prăjite la “formă”.
Asamblarea finală e simplă: lângă ouă punem o cantitate generoasă din sos și garnisim cu jumărele, piper și verdeață proaspăt tocată. În spiritul rețetei am folosit cimbru verde și leuștean din grădină, bineînțeles făcut chiffonade, că de, noblesse oblige Monșer!
Am prăjit și niste pâine intermediară mănăstirească ca să avem ce înmuia în sos și în minunatul gălbenuș. Am spulberat fiecare porția lui. În spiritul prieteniei Munteano-Burgundeze, acest mic dejun vine de se scrie și el la Letopiseț. Cam așa.
Recent Comments