N-am fost un mare adept al pastelor pentru multă vreme. Ce încerca Mama să facă seara, pe vremea Comunismului în anii ‘80, era la fel de excitant ca și caloriferele reci din casă. N-avea ea săraca nici o vină. Macaroanele erau cum erau, mai ca săpunul Cheia. Laptele, cumpărat la mare baftă după o coadă interminabilă la 6 dimineața, asta în cazul în care îl aduceau, era albastru de străveziu ce era. Se chinuia săraca să facă o minune și, din când în când le făcea la cuptor cu zahăr, și ăla pe cartelă, rezultatul fiind ceva măcar dulce care era OK. Nu știu de ce, pastele, macaroanele în special au fost pentru mine o bună bucată de vreme simbolul sărăciei, al condensului pe pereți și al frigului în oase. Abia târziu, prin 2005-2006 am fost tentat de niște Farfale ala Vodka undeva in Downtown Toronto și mi-am schimbat părerea la 180 de grade, iar de atunci le-am preparat și consumat cu mare plăcere. Nu se întâmplă prea des în ultima vreme să văd o rețetă și să o urmez într-un mod absolut direct, fără mare deviere, dar pentru ce am făcut aici inspirația vine direct din ultima serie TV a lui Jamie Oliver cu modificări minore, acolo unde am fost convins că le aduc în linie cu gustul Casei Radu. OK, vorba lungă, sărăcia omului… vă prezint cina noastră din ultimile două seri. Da, două, că-i cu surpriză ca la TV la sfârșit. Credeați că scăpați așa ușor?
Ingredientele sunt puține, dar impactul lor va fi deosebit. Avem de-a face cu o conopidă măricică, ceapă albă sau galbenă, lapte de 3.8%, usturoi, pecorino, brânză cedar și niste lipii uscate care mi-au dat destul de mult de furcă. Mi-a fost milă să le arunc pentru că s-au uscat frumos, fără să se altereze în nici un fel, iar la gust au fost foarte bune. În plus colectez prețioase bile albe de la Mama Soacră ori de câte ori re-folosesc câte ceva care altfel ar lua calea cea de pe urmă. Da, am încercat pentru Aurul Olimpic.
Primul pas de care ne ocupăm este fiertul la foc mărunt al conopidei și al cepei în lapte cu sare. Treaba trebuie făcută cu grijă, cu tigaia semi-acoperită, la foc mic, pentru că, după cum știm foarte bine, laptele se umflă și dă ușor pe afară. Dădea ăl străveziu din România, darămite ăsta des organic Canadez. Trebuie un pic de sare și răbdare.
O dată conopida și ceapa pătrunse bine-bine de tot, le punem cu tot cu lapte în blender. Se adaugă judicios și după gust sare, cedar și pecorino. Îi spunem noi sos, dar este de fapt foarte aproape de o supă cremă. Cedarul sau orice altă brânză care se “topește” este integrală acestui amestec, îl face onctuos și în același timp “aderent” la paste. Pecorino este adăugat de mine ca asezonare în locul sării. Blenderul face amestecul ca mătasea, dar se poate face treaba și la mână pentru cine are putere. Amestecul nu trebuie musai făcut cremă, poate rămâne și o idee mai “bucățos”, mai rustic.
Aici este partea care m-a captat cel mai tare din rețeta lui Jamie. Românu’ în general taie cotorul cu frunzele de conopidă și le dă la coș. E OK, dar este în același timp și păcat de ele. Ideea este să toci toată partea verde și partea mai fragedă, a “tulpinii” și să o folosești ca savoare adițională la o pangritata. Hai că v-am încurcat pe o parte din voi, scuze. În mod simplu, pangritata este un garniș tradițional Italian, folosit în loc de parmezan, un ingredient scump pe care nu toată lumea și-l permitea volens-nolens pe vremuri. Esențialmente când vorbim de pangritata, vorbim despre un pesmet / mini crutoane prăjite cu sare, usturoi și ulei de măsline, amestec care dă o savoare deosebită presărat in mod liberal peste diverse. La el, în cazul nostru, adăugăm frunzele de conopidă tocate mărunt. Mi-a ieșit finalmente trăznet dar acele lipii uscate pe care le-am folosit ca bază pentru “pesmet” au supt uleiul tot și în loc să se facă crocante, s-au betonat a-ntâia. A trebuit să le mai dau o dată prin procesor și să le “presez” între două șervețele absorbante ca să le aduc înapoi la consistența și “crocănțimea” dorită. A durat un pic afacerea, dar câte o dată și eu mă incăpătânez și mor cu câte o chestie de gât până o rezolv. Fără nervi. Răzbunarea, vorba Klingonilor, este bine să o servești rece. Pe viitor voi porni totuși de la pâine și nu de la lipii, care oricum nu sunt tocmai pufoase de la bun început.
Nu intru în detalii multe despre fierberea pastelor. Am folosit linguine pentru că asta am avut ca paste “lungi” în casă la acest moment și le-am fiert în apă sărată ca Mediterana cu un minut mai puțin decât instrucțiunile de pe pachet. O dată fierte, le-am tras împreună cu un pic din apa lor în tigaia mare nonstick și le-am amestecat bine cu sosul de conopidă. Hai să le și servim.
Mda. O altă mică deviere de la rețetă a fost pătrunjelul proaspăt tocat mai mărunțel și amestecat cu usturoi dat pe microplane. Acest microplane este o răzătoare specială cu dinți foarte ascuțiți și foarte mărunți, excelentă la “pulverizat” diverse fără mare efort și fără să-ți dai și degetele. Mă rog, dacă insiști ți le dai… în fine. După cum se vede bine din imagine, nu am făcut nimic altceva decât să garnisesc linguinele cu pangritata, pătrunjel, un pic de pecorino și usturoi. Pur și simplu le-am inhalat. Combinația de sos cremos de conopidă cu pangritatta este crimă. Serios vorbesc.
Dar ce, ați crezut că sunt gata? Păi nu vă zisei de la început că piesa-i în două acte? Un pachet de 500g de linguine este bun pentru 4-5 persoane și noi nu fuserăm decât doi. Păi nu-i păcat de ele să se sleiască în frigider până a doua zi? Hai până una-alta, să batem două ouă în sosul rămas, da?
Amestecăm sosul cu ouă în masa pastelor, le mutăm frumușel într-un vas termorezistent și le punem un strat bun de brânză cedar peste. Hai cu ele 20 de minute la cuptorul preîncălzit la 380F.
Cam așa. După 20 de minute, am ridicat temperatura la 425F și le-am mai ținut încă 5. Așa au ieșit. Mor după brânza aia crocantă de la marginea vasului. Întotdeauna am grijă să fie suficientă de jur împrejur ca să nu se bată lumea pe ea.
Și iaca așa ne făcurăm cu cină și pe astăzi. Am garnisit bineînțeles pastele cu aceeași pangritata de ieri, și le-am servit cu o salată mică lângă. Am mâncat fiecare câte două porții (mai mititele) și eu luai și un păhărel de vin roșu că merge uns. Partea cea mai minunată este că ne-au mai rămas cam 400ml de sos de conopidă pe care l-am pus frumușel la frigi. Abia aștept să mai fac ceva cu el! Cam așa.
Recent Comments