În letopisețul lui NYT Cooking acestei rețete i se spune No Bake Butterscotch Custard, pe care nu știu cum să-l traduc exact… nu că acest titlu în Engleză nu ar fi și el, la rândul lui, un pic înșelător. Dacă mai punem la socoteală și că m-am abătut eu însuși de la rețetă… chiar nu mai știu exact cum să-i spun. Dar cremă sigur este!
Custard se face în general cu gălbenuș de ou, care aici lipsește cu desăvârșire. În plus și procedeul de preparare e diferit. Nici pudding nu e că nu are nici un fel de chestie cu amidon ca agent de îngroșare. Finalmente nici butterscotch chiar de la mama lui nu se poate numi pentru că am rămas în mod neașteptat în pană de esență de vanilie. Și nici unt nu are. Mda. O treabă încurcată pentru un desert care este de fapt cum nu se poate mai simplu.
De la întâlnirea cu pozarul lipsesc patru ingrediente pe care le voi menționa pe parcurs, cam după cum mi-au trăznit. Avem în imagine cremă de 35%, zahăr brun de plantație, creme fraiche afine și mentă.
Poate vă întrebați de ce nu pomenesc zmeura… Când am ajuns la decorat mi-au făcut cu ochiul mai mult niște mure proaspete din frigider și zmeură nu am mai folosit. Murele sunt primul component care lipsește din poză.
Esențialmente toată cutia de creme fraiche merge la gătit, împreună cu în jur de 250ml de cremă de 35% și zahăr după gust. Rețeta originală are o jumătate de cupă de zahăr, în jur de 120g dar mie mi s-a părut prea mult și am pus numai 60g. O mai îndulcesc eu dacă e nevoie…
Amestecul se dă într-un clocot, după care se fierbe la foc mediu-mic până își schimbă un pic consistența ca la un custard. În cazul meu în jur de 8-10 minute a durat… nu m-am uitat la ceas. Am avut grijă să fiarbă mărunt și am tot mestecat în ea. Dupa cum se vede modul de preparare este diferit de al unei creme custard cu gălbenuș de ou, care se face în general la Bain Marie sau în cuptor, tot în formă cu apă de jur împrejur. Cum nu am avut vanilie, am folosit cardamom ca aromă pentru acest “butterscotch”. Sunt mort după aroma lui, merge excelent în deserturi și nu numai, inclusiv la cafea!
În principiu creme fraiche e acrișoară de la natură și atunci nu ar mai fi nevoie de nici un alt agent de întărire ca amidonul sau gelatina, cel puțin aceasta este filosofia rețetei originale. Mie însă la gustat nu mi s-a părut amestecul suficient de acid și nici “pieliță” deasupra nu a făcut cine știe ce când s-a mai răcorit un pic… de asemenea mi s-a părut că nu e foarte bine balansat ca gust… cam dulce! Bine că n-am pus zahăr cât cerea rețeta! Tot răul spre bine, m-am gândit eu și am adăugat sucul de la o jumătate de lime, încetul cu încetul, mestecând frumos, până mi-a plăcut gustul și am considerat că este suficient de acid. Buchea cărții citire de la Dom’ Inginer spune că aciditatea ar trebui să fie undeva între pH 5 și pH 9, sub 5 nu se încheagă, peste 9 devine prea tare, dar asta ar mai lipsi acum, să măsurăm și aciditatea.
Ei, taci că am nimerit-o! După ce a stat la frigider peste noapte, rezultatul este o cremă care nu curge nici dacă întorci formele cu fundul în sus. Înainte de a împărți amestecul în trei și a-l pune la rece, am mai adăugat în compoziție cam o lingură jumătate de sirop de arțar, a cărui aromă se potrivește la fix aici.
Și cam așa le-am decorat și servit. Fructele de pădure sunt un complement excelent cremei care este și ea la rândul ei dulce acrișoară. Le-am mâncat cu mare plăcere! Titlul numelui rețetei, vorba lui Ioan Pascu, nu mai contează! Cam așa!
Recent Comments