Poate vă mai amintiți de acel Sheperds Pie în care avusei probleme cu cartofii? Mai precis cu modul în care am încercat să-i “dreg”? În fine, la ora aceea am decis să pun deoparte la congelator cam o treime din acel amestec de cartofi ca să încerc să-l transform într-un soi de gnocchi la un moment dat. Ce să zic, acest moment s-a prezentat Joia trecută când a trebuit să inventez o cină la viteză. Zis și făcut, am scos pe la prânz amestecul și l-am lăsat afară să fie gata dezghețat numai bine când termin eu ziua de lucru. Mda, turul în congelator nu s-a dovedit a fi … cum să zic… benefic pentru acest amestec, dimpotrivă, parcă acum e o idee mai moale decât îmi aminteam eu… la gust este însă foarte bun… cum o fi cum n-o fi, trebuie să-l dreg că altfel pauză cină și mă rod crocodiluțele pe mine, cu iubire, pe la glezne. Nimic mai plăcut decât încercarea de a salva situația de la un dezastru… multilateral.
Voi face un sos de roșii cireașă cu Touchinho, coapte bine la cuptor iar la sfârșit voi garnisi cu Pecorino Romano, usturoi și pătrunjel grupa mare. Povestesc eu imediat ce și cum cu așa zișii “gnocchi”.
Nimic super nemaipomenit în acest “sos”. Am înțepat roșiile individual cu o scobitoare pentru că altfel, la 425F în cuptor, pot avea surpriza să le adun de pe pereți. Am adăugat și acel Touchinho, care este un soi de kaiser mai iute și aromat Potrughez, împreună cu un pic de ierburi Italienești uscate și două linguri de ulei de măsline care să “amorseze” procesul. Tigaia de inox este preferabilă în acest caz, rezistă mai bine ca un non-stick la temperatura relativ înaltă din cuptor și se pretează mult mai bine la aciditatea roșiilor decât tigaia de fontă.
După în jur de 20 de minute în cuptor, roasting la 425F (220C aproximativ) avem un amestec numai bine bronzat, cu un gust concentrat umami și o leacă “afumat”. O stropeală de apă ajută la deglazurarea tigăii de toată acea bunătate lipită de fund și de pereți. Adăugăm doi căței de usturoi trecuți prin microplane, căldura reziduală a tigăii le atenuează un pic din “iuțeală”. Că tot veni vorba de inox și de faptul că este cel mai potrivit în acest caz mai devreme, aș putea să adaug că o tigaie de fontă ne emailată nu rezistă prea bine la această deglazurare. In cel mai bun caz dă un gust dubios, metalic sosului, iar în cel mai rău, o parte din “seasoning”-ul tigăii poate migra în mâncare, cu problemele de rigoare aferente.
Cât “sosul” este la cuptor este timp berechet să fierbem “gnocchi” în apă cu sare și să-i pregătim în porții individuale. Problema majoră au fost ingredientele deja existente în amestec, cum ar fi untul și laptele cremă, ingrediente care nu fac parte în general din rețetele pentru gnocchi pentru simplul motiv că “îngreunează” și în general schimbă densitatea acestui amestec care ar trebui să fie oarecum “pufos”. Și asta nu este tot. După dezghețat “piureul” este destul de moale, prezentând pericolul de a se împrăștia la fiert. Aș putea pune un ou ca să le “țină” dar asta înseamnă un amestec și mai puțin “pufos” și chiar mai moale… După ce am stat la chibzuit un pic m-am decis să mai adaug “doi pumni” de făină, așa, mai la ochi și la cum se simte la mână în amestec, să-l frământ un minut-două, nu prea mult că poate rămâne crud înăuntru la fiert și să-l las câteva minute să se “odihnească”. Doamne Ajută! Rezultatul a fost ceva cu un pic mai multă structură, o idee mai solid, dar nu suficient ca să-i pot da o formă mai acătării cu furculița cum se mai obișnuiește. Am fost mulțumit că, o dată rulat și tăiat, bucățelele rezultate nu s-au “fleșcăit” în tavă așteptându-și rândul la oala cu apă sărată. Și mai bucuros am fost când am constatat că gnocchi se ridică la suprafață când sunt gata și că sunt făcuți bine în interior… mă temeam să nu fie “făinoși”. Mda, nu sunt de loc fățoși, asta este, așa-i în tenis, nu suntem la concurs de frumusețe. O dată în farfurie, le-am ras un pic Pecorino Romano peste.
Cam așa i-am servit, simplu, gnocchi la fund și acel sos pus peste și garnisit cu pătrunjel proaspăt tocat și încă o tură de Pecorino proaspăt ras. Înainte de a le mânca, le-am amestecat bine, prilej cu care am fost din nou un pic surprins să constat că gnocchi stau adunați în continuare. Natalia mi-a dat nota zece! Îi era, ce-i drept atât poftă cât și foame. Ne cam era la toți. În fine, de la un piure cam “lung”, rezultat dintr-o greșeală la acel Shepperds Pie, la ce am avut în farfurie astăzi, a fost o cale destul de lungă și contorsionată, ca să nu zic frământată dar dezastrul a fost evitat. Cu succes neașteptat, aș putea spune.
Recent Comments