Folosesc denumirea de clasic și nu cea de tradițional, da? Asta pentru că originea istorică a acestui desert este disputată serios, deși nu este nicăieri menționată în scris înainte de 1980 și cel mai probabil a fost “inventată” cândva prin anii ‘60. Personal nu am auzit de acest Tiramisu înainte de a ateriza în Canada la mijlocul anilor ‘90, iar interesul pentru el mi-a fost deșteptat de un film Argentinian, “Son of the Bride” pe numele lui, în care se discuta la modul foarte serios despre imperativul utilizării unui Mascarpone de bună calitate. Bun film, de suflet, merită văzut.
La noi în familion, Soacra mea este specializată în general în preparatul lui iar noi, restul, super specializați cu mâncatul/ inhalatul. A trebuit să o dea pe aia cu pandemia ca să catadicsesc să-mi încerc și eu norocul…
Mda, când m-am decis însă, Coppas a fost în pană totală de pișcoturi, că așa se manifestă norocul meu câteodată. OK, zor-nevoie folosim biscuiți Amaretto, care n-au cum să fie chiar de lepădat în compoziție, deși Dom’ Inginer din mine bagă fitile, cum că geometric vor fi mai greu de utilizat. Trăim și vedem.
Din startul începutului, vorba poetului, ne abatem de la rețeta clasică cu două ingrediente: prima sunt biscuiții Amaretto iar a doua este Amaro Nonino, substituit în loc de Marsala sau (și mai bine) Vinsanto. M-am gândit că va merge și nu voi mai folosi rom.
Restul ingredientelor este “clasic”: mascarpone, cacao, gălbenușuri, cafea instant Nescafe Gold, ciocolată 78% și lapte cremă de 35%. Bineînțeles trebuie și zahăr dar nu am mai avut loc pentru el la pozat. În principiu zahărul pudră ar fi de folosit aici, dar m-am decis la zahăr brun de plantație. Va dura mai mult dizolvarea lui, dar are un gust mai bun, zic eu că merită un pic de efort suplimentar, mai ales că efortul în cauză îl face mixerul. Ar trebui adăugat aici un mic semnal de atenționare: Tiramisu este un desert care se bazează exclusiv pe calitatea ingredientelor. Cu cât sunt mai bune și mai proaspete cu atât mai bine. Să nu ziceți că nu v-am spus!
Prima operație este bătutul gălbenușurilor de ou cu zahăr. Am început la o viteză mai mică, dând timp suficient zahărului să se dizolve, apoi am mărit viteza. Ideea este cel puțin să dublăm, preferabil să triplăm volumul gălbenușurilor. Amestecul se “îngroașă”, devine un galben pal și când ridicăm mixerul din amestec, ce “curge” de pe atașament formează o “panglică” continuă. La acest punct, dăm gălbenușurile la o parte și le ținem reci.
Următorul pas este preparatul cremei, care începe prin a bate frișca, operație pe care monstrul meu de mixer o expediază cu o ușurință ce nu încetează să mă uimească. Mascarponele se încorporează apoi la prima viteză, cea de “mixing”, rezultatul fiind o cremă bine aerisită de o consistență, să-i zicem medie, cam cum se vede în imagine.
Crema pentru acest Tiramisu se finalizează prin încorporarea gălbenușurilor bătute cu zahăr în crema de mascarpone, operație care se face treptat, cu multă grijă și răbdare cât cuprinde , utilizănd o spatulă preferabil siliconică. Nu este absolut musai să uniformizăm absolut perfect acest amestec, două – trei fuiorașe se mai dispersează la asamblare și apoi la “așteptarea” īn frigider.
Suntem acum în măsură să începem asamblarea finală a acestui desert. Am început cu un praf de cacao la fundul vasului, urmat apoi de un prim strat de biscuiți Amaretto înmuiați rapid în cafea instant și Amaro Nonino. Bineînțeles că Dom’ Inginer a avut dreptate cu problema geometrică, spațiile rămase între biscuiți sunt în mod evident mai mari decât ar fi fost între pișcoturi. Mă rog, înseamnă că voi avea o proporție mai mare de cremă, nu-i mare bai, nu va plânge nimeni, garantat!
Construim acest Tiramisu alternând crema și biscuiții strat după strat. Deasupra am ras pe microplane ciocolată de 78%. Cine se pricepe la decorat, îl va face semnificativ mai frumos decât l-am făcut eu. La frigider cu el peste noapte, ca să se “așeze”.
Și așa l-am servit. Biscuiții care sunt tari inițial s-au înmuiat și au absorbit din aromele înconjurătoare, rezultănd într-un desert în egală măsură onctuos, aerisit și răcoritor și nu din cale afară de dulce.
Ce vreau să spun este că pentru un desert care nu implică chiar așa de multă muncă, vorba ceea ce-i mai greu și mai enervant face cu ușurință mixerul, acest Tiramisu devine mai mult decât suma componentelor lui individuale. Sinergie transcendentă vere și nu altceva! Și competiție serioasă la papanași și crème brûlée, care sunt deserturile mele favorite. Cam așa! La Letopiseț!
Recent Comments