După atâtea postări fantabuloase nu aș fi surprins de loc de o reacție negativă la această… umm… rețetă. Judecată strict după aparență sau aspect, nu ar putea fi catalogată decât ca ceea ce vorbitorii dulcii limbi a lui Shakespeare numesc eufemistic “A Dog’s Breakfast”, în traducere liberă, un talmeș-balmeș complet, făcut la repezeală și fără nici o noimă, al cărui rezultat nu este nici pe departe o sinergie a elementelor componente, ci mai degrabă opusul. Mda. Singura salvare aici este faptul că aparențele uneori înșeală.
Ouăle la pahar sunt chintesența unui mic dejun confortabil fie la gura sobei iarna, fie afară în grădină când dă căldura. Îmi amintesc cu mare plăcere de acele păhărelele mici cu buzele răsfrânte spre exterior, perfecte pentru plasarea perfectă a unui ou fiert moale, căruia îi curățam și tăiam partea de deasupra ca să am acces la gălbenușul cald, lichid și cremos de dinăuntru. Rupeam bucățele de pâine prăjită date în prealabil cu unt și le înmuiam în acel aur lichid pe care îl curățam cu sfințenie înainte de a mânca restul albușului cu lingurița. Un deliciu după care mă lingeam pe buze mai abitir decât o mâță care-și curăță cu conștiinciozitate mustățile după ce a “nimerit” absolut “întâmplător” în putineiul cu unt proaspăt bătut.
Cum am ajuns de la un mic dejun care dă bine inclusiv pe masa Regelui Angliei la ceea ce se va vedea mai jos este o cale lungă care finalmente se dispensează de aspectul să-i zicem aristocratic în schimbul convenienței și al rapidității. Mda, din nefericire am comis marea greșeală de a crește și am fost luat de valul existențial cotidian. Prima schimbare majoră a fost în timpul studenției când, din lipsă de timp am trecut la amestecarea ouălelor fără mare fantezie, farafastâc și fanfară împreună cu bucățelele de pâine prăjită și untul, direct într-o cană mai pântecoasă de ceai. Era micul dejun standard înainte de fiecare examen în timpul sesiunilor și funcționa ca o îmbrățișare caldă care-mi potolea măcar temporar fluturașii din stomac cauzați de tensiunea invariabil acumulată în nenumărate nopți albe plus excesul de cafeină. Totul era pe fugă, nu mai aveam timp pentru baletul și coregrafia aferentă oului meticulos pregătit și savurat în liniște și pace, mă mulțumeam cu acel gust glorios care îmi lumina dimineața indiferent de aspectul… umm… pedestrian.
Mda. O dată acest compromis făcut, cale de întoarcere nu a mai existat, nu mi-am mai dat niciodată osteneala “aristocratică” aferentă. Surpriza mare a fost când am descoperit că inclusiv Socrul meu, un om cu un ștaif gastronomic absolut incontestabil, de la care am învățat multe, proceda asemănător cu aceste ouă. Era de asemenea unul dintre micile lui dejunuri favorite și una dintre marile lui plăceri pe care ne-am străduit să i le facem până în ultimile lui zile de la Dumnezeu.
Pe măsură ce am înaintat în vârstă și gusturile mele s-au “emancipat” am avansat și adaptat corespunzător lista ingredientelor pe care le pun în aceste ouă. Cu rezultate variabile. Crocodiluței Șefe nu-i place să amestece lucrurile spre exemplu și drept urmare lista ei de ingrediente este semnificativ mai redusă spre deosebire de mine care o iau pe câmpii după cum se va vedea imediat. La treabă! (Nu că ar fi multă…)
După cum se vede, am evoluat un pic de la simplele ouă cu pâine prăjită și unt între timp, și, spre exasperarea inclusiv a Socrului meu când mai trăia, am adăugat muștarul, pe care eu îl folosesc și la ouăle fierte tari. Îmi place, n-ai ce-i face, deși sunt conștient de natura absolut personală a acestei preferințe. Numai la mine pun.
În încercarea mea de a elimina grăsimile saturate am zis să încerc avocado în loc de unt, dar succesul a fost parțial, nu degeaba consideră Franțujii că untul este secretul vieții. Un pic de unt tot trebuie, așa-i în tenis. Combinația cu avocado este însă explozivă. Așa rămâne.
Finalmente, în ultima vreme am dezvoltat o slăbiciune deosebită pentru aromele Nord Africane și nimic nu mi se pare mai potrivit în acest talmeș-balmeș decât Dukkah, el însuși un talmeș-balmeș de arome și texturi, alcătuit din nucă, semințe de chimion, coriandru, susan alb și negru, toate prăjite un pic în tigaia uscată, pisate nu foarte mărunt în mojar la care se adaugă un pic de sare și piper cayenne. Similar cu Garam Masala în India, câte familii Egiptene, atâtea variante de Dukkah, unele cu fistic sau alune sau migdale sau cardamom sau semințe de fenicul… fiecare după cum îl ajută papilele și după cum binevoiește.
Am zis deja că e o rețetă rapidă, da? Iaca aici un mod teribil de rapid și în același timp imprecis de a face ouăle. Dom Inginer care este compulsiv la capitolul control a strâmbat din nas la modul semnificativ de am zis că-i rămâne strâmb definitiv dar până la urmă s-a îndurat, de dragul vitezei să exploreze și acest aparat de torturat ouăle.
Această “formă” se unge în prealabil cu un pic de ulei, se crapă câte un ou în fiecare alveolă, se închide și se pune la cuptorul cu microunde unde durează mai puțin de un minut să se facă complet. Dom inginer le verifică după 30 de secunde și în general le mai lasă încă 10, posibil 15 secunde la puterea maximă. Avem aici de-a face cu un balet rapid in întregime dependent de mărimea relativă a ouălelor, cât de reci sunt și câtă experiență ai cu procesul. E ca un duș cu apă rece în armată, te obișnuiești să te concentrezi pe ce trebuie și să-l faci repede, repede, cât mai repede.
Bineînțeles, pentru cine are timp și chef, ouăle pot fi fierte sau poșate, moi musai, altfel chichirezul e dus complet.
Pun la bază avocado făcut cubulețe două linguri bune, una de muștar alta de unt plus sare și Dukkah. Le amestec un pic cu furculița să le “distribui” cât de cât.
Dom Inginer a produs trei ouă la instrumentul de tortură , două perfecte și cleioase, unul mai tăricuț o leacă dar acceptabil. Căldura lor va topi untul care era deja moale, la temperatura camerei.
Cât se fac ouăle punem și pâinea la prăjitorul reglat pe la două treimi putere… vreau ca pâinea să se prăjească bine pe ambele părți ca să rămână măcar un pic crocante și după ce sunt amestecate în talmeș-balmeș, dar să nu devină nici iască curată. O dată prăjite, feliile vin tăiate pătrățele și adăugate în cană cât sunt încă fierbinți.
Apăi suntem gata. Totul vine amestecat și mărunțit dar nu din cale afară cu furculița.
După cum spuneam la început, nu voi câștiga nici un concurs cu această cană. Am mai adăugat un pic de Dukkah și un praf de boia afumată pe post de garniș. De cele mai multe ori mănânc ce se vede nu cu lingurița ci mai degrabă cu o mini spatulă de silicon. Cana rămâne aproape curată.
Deși este cât se poate de limpede că sunt departe de ouăle clasice la pahar, ideea de bază a acestui talmeș balmeș rămâne însă aceeași: un fel comfortabil care-ți luminează diminețile și-ți pune un zâmbet larg pe buze. Eu ori de câte ori mi-l prepar, călătoresc invariabil prin amintirile mele, așa cum sunt ele, unele bune, altele mai puțin bune, petrecute cu oameni pe care i-am iubit și pe care voi continua să-i iubesc întotdeauna. Și întotdeauna zâmbesc, chiar dacă din când în când îmi mai șterg pe furiș și câte o lacrimă.
Asta intră la Letopiseț în capitolul Plăceri Vinovate! Cam așa!
Recent Comments