Multă lume prin Canadezia se plânge de gustul anumitor fructe sau al altor vegetale, cum ar fi căpșunile, roșiile sau carnea de porc care, vezi Doamne, nu sunt “ca la noi”. Despre roșii și porc am mai discutat dar căpșunile, săracele nu au fost dezbătute, deși am tot făcut la “mofturi”, “spume” și alte alea cu ele. Ar cam fi momentul, nu?
Nu de alta dar am avut o slăbiciune serioasă la căpșuni de mic copil. În acele vremuri căpșunile se găseau în piața Sălăjean numai un timp care părea absolut nedrept de scurt. Mergeam cu Tata la cumpărături după diverse, îmi explica cum să aleg verdețuri, prospături și alte alea dar cam înțepeneam în fața cireșelor, nu mai vorbesc de căpșuni… salivam ca idiotul la mirosul lor irezistibil. Cumpăram, bineînțeles, făceam o clacă de curățat și le punea Mama la frigider cu zahăr uneori pentru a doua zi, ca desert. Când aveam baftă mai nimeream și frișcă proaspătă la pahar, care mergea de minune.
Într-una din aceste ocazii, aveam poate 6-7 ani, nu am mai rezistat chemării de sirenă a căpșunilor lăsate la “dospit” din frigider și am început să-mi fac de lucru prin bucătărie din când în când, prilej cu care mai înhățam câte o căpșună-două, un pic de sos… și tot așa și iar așa până când, din tot castronul nu a mai rămas decât o-singură-cǎpșună, una, pentru tot restul familiei. Ai mei toți s-au amuzat copios de cât de mic și prost și pofticios sunt. Și bineînțeles am rămas de pomină, scris la Letopisețul familiei.
Acum poate înțelegeți relația mea cu aceste fructe, deși, în ultima vreme m-am mai calmat o leacă. Acum însă este sezonul lor și în Toronto se găsesc pe ici pe colo niscai căpșuni speciale. Drept pentru care urmează ce urmează.
Dom’ Inginer zice că momentul este perfect, pentru că căpșunile (de când aștept eu să fac această cacofonie!!!) locale de sezon în Țara Canadei sunt, anunț cu mare mândrie patriotică, o bunătate. Fruntea lor, cel puțin pe meleagurile noastre estice sunt cele din Quebec iar fruntea frunții lor sunt cele cultivate pe Île d’Orleans, o insulă “vecină” cu Cascada Montmorency de pe Fluviul St. Laurent. Se pare că această insulă are un teren deosebit de fertil, se cultivă destul de multe în sezon acolo, toate de o calitate deosebită, și când spun deosebită, imaginați-vă că mirosul acestor căpșuni te ghidează în magazin către raftul lor, de la o oarecare distanță, precum eram eu ghidat la tarabă în copilărie. Este foarte greu să treci pe lângă ele și să nu ți se lipească de mână un coșuleț-două.
Este de prisos să mai spun că Dom Inginer nu a rezistat tentației, pe pilot automat a înhățat un coșuleț, deși nu era nici în plan și nici vreo ocazie.
P0rn0grafie căpșunologică, știu. Nu mă pot abține! Am curățat binișor si cu grijă aceste căpșuni, dintre care am selectat cu mare grijă pe cele mai arătoase pentru “decor” deasupra. Restul le-am tăiat în bucățele mai mititele și le-am pus la macerat cu un pic de zahăr brun de plantație și suc de lămâie.
Aceste căpșuni merită tratate cu maximum de responsabilitate și respect, drept pentru care ingredientele sunt simple și alese cu mare grijă ca să complementeze și să sublinieze aroma și gustul lor.
La apel sunt prezente vanilia, crema lichidă de 35% pentru frișcă, zahăr brun, sirop de arțar de calitate, mascarpone, lămâie și ciocolată neagră.
Zahărul și lămâia le-am folosit deja mai sus la maceratul căpșunilor, care așteaptă cuminți să lase acel sos minunat. Nici o grabă, merită să fim tac-ti-coși, deși, dacă ne punem mintea în 10 minute putem fi gata cu acest desert.
Începem cu bătutul cremei pentru frișcă. Dacă sunt toate reci, așa cum trebuie, mixerul planetar nu are ce face în două-trei minute. Iubesc acest mixer. Face treaba atât de bine, cǎ trebuie să fii atent la frișcă și alte lactate mai grase, că faci unt mintenaș din ele!
O dată frișcă bătută, adăugăm câteva linguri bune de mascarpone, plus vanilie și sirop de arțar după gust. Mascarpone dă o onctuozitate deosebită acestui desert, cam ca o cremă de tiramisu. Cam pe aici este și ideea de altfel.
Dacă m-ar auzi Italienii din regiunea Firulia-Venezia Giulia, ar fi în stare să mă ardă pe rug ca pe Giordano Bruno la simpla idee eretică de a asocia tiramisu cu căpșunile… noroc că ne desparte o mare și un ocean, iar eu nu fac tiramisu.
Nimic extraordinar aici, doar am inversat ordinea de pahar a desertului: căpșunile cu sosul lor aferent la bază, crema deasupra și peste căpșunile de decor plus ciocolată Madagascar dată pe microplane și mentă proaspătă sălbatică, din spatele casei.
Este de prisos să spun căt de aproape de acel copil cu mâna până la cot în castronul de căpșuni m-a adus acest desert. Închid ochii și parcă îmi amintesc individual despre fiecare căpșună furată, și despre acele pahare de frișcă care au dispărut cu desăvărșire prin anii ‘80.
Letopiseț? Cu siguranță! Căpșunile din Île d’Orleans merită un loc de cinste!
Recent Comments