Numai fitilul îi lipsește, cel puțin dacă te iei după titlu. Conceptul acestei bombe de înghețată provine citire de la Letopisețul NYT Cooking și este acel gen de concept care combină un pic de copt cu un pic de fiert și o tonă de înghețată, într-un asamblaj relativ simplu, cel puțin la prima vedere.
Nu vreau să sperii pe nimeni, există rețete mai complicate și care cer semnificativ mai multă paciență și persistență decât ceea ce urmează mai jos, dar cel puțin unul dintre pașii necesari preparării acestui desert poate deveni frustrant, chiar foarte frustrant. Vedem noi ce și cum mintenaș. Nu ne descurajăm însă, în special pentru că acest asamblaj poate fi adaptat multor combinații de ingrediente și arome, cu rezultate pe care nu le pot decât să mi le imaginez și să salivez numai la gândul lor. Mda.
Ingredientele nu sunt așa, nemaipomenito-complicate: înghețată de vanilie, miere, zahăr de orice fel, eu îl prefer pe cel brun în imensa majoritate a cazurilor, fistic, coajă rasă de grapefruit, cireșe și albușuri de ou. De data asta, în loc să sacrific cele șase oua pe care le cere rețeta, am preferat să le cumpăr direct separate, la carton.
Motivul pentru care prefer zahărul brun este conținutul de melase, care-i dau un ușor gust de caramel din start, înainte de a-i face orice. Cum rezultatul final nu depinde de culoarea zahărului, nu am nici un motiv să folosesc zahăr alb.
Prima operațiune și mă abat deja de la rețeta originală. Am curățat cireșele de sâmburi și le-am pus la macerat cu zahăr. Bineînțeles că nu am rezistat și am pus și un pic de Marsala, că așa-mi tună mie la moment.
Fisticul l-am mărunțit bine la procesor. Mi-a fost lene să-l scot pe cel mare și am făcut mai multe șarje în cel mic care este mai accesibil. Trebuie măcinat relativ fin pentru că este baza unui biscuit pe care îl vom folosi la “carcasa” desertului. Nu trebuie făcut chiar făină dar nici bucățoaie prea mari nu trebuie să avem.
Amestecăm bine, cât putem de bine, fisticul măcinat cu zahărul, mierea și coaja de grapefruit după care adăugăm albușurile de ou. Le încorporăm bine și pe ele.
Amestecul de fistic îl întindem bine într-o tavă pe hârtie de pergament, într-un strat de 4-5 milimetri sau cam așa ceva. Relativ subțirel dar nu chiar tras la șubler. Tava o punem în cuptorul reglat pe copt și preîncălzit la 350F unde ținem ochii pe ea. Este gata când amestecul începe să se întărească dar este încă relativ “pliabil”. Încercat cu degetul a trebui să fie moale iar urma lăsată de deget să nu își revină.
Este de prisos să va spun cât să-l țineți în cuptor, NYT Cooking zice cică 25-30 de minute. Ce se vede în imagine este dupa 10 minute în cuptorul meu. Dacă se întărește un pic prea tare, pasul următor devine frustrant. Mai țineți minte că am pomenit despre asta chiar de la început. Dacă devine tare, pasul următor este imposibil. Deci, trebuie ținut un ochi pe “biscuitul” ăsta ca pe butelie. Sau, ca pe cireșul copt. Cam așa.
Ei, și aici este propteala. Luăm un castron rotund cu capacitatea de aproximativ un litru îl tapetăm cu hârtie de pergament sau cerată sau chiar folie de plastic. În el mulăm o mare parte din acel biscuit astfel încât să acopere interiorul complet, până la marginile de sus. Pardon, așteptăm mai întâi ca acel biscuit grande să se răcorească un pic, altfel nu ne putem atinge de el.
Partea frustrantă este că, oricât de grijuliu ai fi, biscuitul invariabil se rupe și trebuie “peticit”. Succesul acestei operații este în întregime dependent de consistența materialului care trebuie să fie oarecum moale și un pic “lipicios” ca să “adere” bine și să formeze un strat continuu și relativ uniform, fără găuri sau fante. Ghiciți însă de de se lipește dânsul mai bine: de hârtia de pergament, sau de propriile tale degete? Deci, trebuie multă răbdare, și o atitudine așa, mai zen, mai contemplativă, de păstor mioritic rezemat în toiag, înconjurat de oile lui, mai în munte încolo, în poiana cu vâlcelul ce susură curgând molcom la vale. Mda.
Dăm castronul la congelator câteva minute, timp în care scoatem înghețata și o lăsăm să se înmoaie un pic.
Pasul următor este să așezăm un strat din înghețată peste cel de biscuit ca în imagine. Lăsăm o cavitate pe care o vom umple un pic mai târziu. Punem castronașul înapoi în congelator, acoperit bine cu o folie.
Între timp facem un “sos” din cireșe și sucul rezultat din ele, la foc mic. Gătim alcoolul din el și îl scădem un pic. Rezultatul ar trebui să mai aibă destul sos. Îl lăsăm să se răcească în voia lui. Sau dacă suntem nerăbdători, îl răcim forțat cu apă rece în chiuvetă.
Apreciem cam ce volum ne mai trebuie pentru umplutul complet al “bombei” și adăugăm suficientă înghețată în sosul deja rece și o amestecăm, dar nu foarte bine, vrem un mix nu tocmai uniform, cu bucățele de cireașă și regiuni cu înghețata mai “întreagă”.
O dată cavitatea umplută și întărită la congelator, astupăm castronul cu un capac confecționat din același biscuit. Ar trebui să avem destul rămas în acest scop. Acoperim din nou bine cu folie și îl lăsăm să se închege și să facă bine priză în congelator, peste noapte.
Scosul din castron nu ar trebui să prezinte nici o dificultate, după cum nici înlăturatul hârtiei nu ar trebui. De decorat îl decorăm după pricepere, chef și răbdare. Eu i-am pus nucă de cocos și mentă proaspătă. Bineînțeles că nu putea să lipsească cireașa. Păi cum?
Cam așa arată secțiunea lui. Se taie foarte ușor cu un cuțit mare subțire încălzit un pic în apă caldă.
Și cam așa a fost servit, cu cireașa lângă. Ar fi mers și o stropeală de coniac sau chiar de lichior de cireșe, printre altele. Biscuitul, deși este o pacoste la utilizare, reprezintă o bază excelentă, care merge cu orice fel de înghețată și cu orice fel de fructe. Îmi imaginez o “chestie” din asta făcută cu căpșuni și rezultatul glazurat în ciocolată. Sau de mure, sau piersici sau portocale Grecești confiate în miere. Sau simplu cu dulceață Românească de cireșe amare. Sau…
Mă opresc aici, că mor. Asta este sigur una de Letopiseț. Cam așa.
Recent Comments