Vă întrebați pe semne ce nebunie m-o fi apucat de-am adunat varza asta de ingrediente disparate, dar eu nu fac altceva decât să emulez una dintre cele mai rafinate tradiții Carpato-Danubiano-Pontice: mâncarea cu “de toate”. Mândrul nostru popor împrumută diverse feluri de la celelalte neamuri conlocuitoare pe planetă și le adaptează prompt acestei filosofii tradiționale. A se vedea pizza, orezul sau ghiveciul cu “de toate”, câteva exemple dintr-o paletă mai largă de asemenea adopții culinare.
Interesant este faptul că, deși acest mod de abordare este contrar filosofiei moderne culinare ce promovează simplitatea ingredientelor și extragerea unui gust maxim din ele, multe bucătării tradiționale funcționează pe principii asemănătoare. Indiferent de câtă cerneală curge în sens contrar amalgamului de ingrediente dinspre critica culinară cea cu ștaif, stiluri precum cel Nord African sau Levantin, ca să nu mai vorbim despre cele Indoneziene, Indiene, Tailandeze sau Mexicane arată īn mod clar cât de inventivă, de delicioasă și câteodată delicată poate fi o combinație numeroasă de ingrediente și mirodenii diverse.
Pe de altă parte, școala simplității este superbă, fără discuție iar talmeș-balmeșuri culinare care te lasă scărpinându-te în cap până treci de os și ajungi la creier, există grupa mare, martoră fiind explozia digitalului în cotidian din ultimile decade, cu multă lume ieșind la înaintare cu te miri ce combinații proclamate cu tărie ca fiind cele mai bune…
Adevărul este întotdeauna pe la mijloc. Combinațiile ingredientelor pot fi oricât de simple sau de complexe atâta vreme cât sunt făcute într-un mod deliberat și cu un dram de chibzuială. Așa ajunsei eu aici, scuze pentru polologhia de șapte pagini.
Ideea nu este musai de a face inovație culinară volens-nolens, ci mai degrabă de a valorifica ingrediente care se folosesc mai rar și care au tendința de a face purici prin frigider în așteptare. Varza de Îmbruxelles, vorba lui Divertis, e un ingredient superb din toate punctele de vedere, mai puțin cel al apelului către publicul larg. Cu mici excepții, cum ar fi Socrul meu, Dumnezeu să-l ierte, gustul și mirosul acestei acestei vărzuțe o poziționează undeva la spatele clasamentului general al preferințelor culinare.
Deci cum facem să o elevăm un pic? Păi o preparăm mai altfel și apoi facem cu ea un amestec unde potențial se “potrivește” și o putem “ascunde”. Iaca ingredientele: gnocchi proaspeți de cumpărat, ciuperci, pastă de Harissa, usturoi, boia afumată Spaniolă, unt, mini ardeiași capia (merg de oricare) și o brânză de pus peste toată afacerea, Beemster în cazul de față, că asta avusei în frigider.
Amestecăm ciupercile și ardeii tăiați fâșiuțe cu harissa, usturoiul zdrobit bine sau dat pe răzătoarea mică, paprica, un pic de sare plus ulei de măsline. Punem acest amestec la cuptorul preîncălzit la 375F (190C) într-o tavă pentru cam 10 minute.
Între timp punem gnocchi în tigaia de fontă (sau orice tigaie care poate merge la cuptor) la prăjit la foc mediu într-un pic de unt. Gnocchi trebuie să fie într-un singur strat. Or fi ei încălecați în imagine dar am vrut să se vadă untul, că altfel nu mă crede lumea. O dată untul topit am amestecat o dată gnocchi, i-am împrăștiat cât mai uniform și am pus un capac peste. Voi explica mintenaș de ce am procedat în acest fel.
Vărzuțele au venit date pe jumătate, aruncate cu sare, piper si ulei, apoi bronzate la cuptor cam cum se vede. Durează cam 10 – 15 minute, tot e cuptorul cald deja.Am pus însă tava pe un etaj mai sus, mai aproape de elementul de deasupra.
Gnocchi se fac și ei în numai câteva minute. Ideea este să-i prăjim un pic pe dedesubt, unde sunt în contact cu tigaia iar în rest se fac la abur sub capac. Se potrivesc mai bine făcuți în acest fel decât fierți la talmeș balmeșul care urmează. În principiu nu îi vreau “uzi” în cuptor unde vor merge mintenaș.
Trebuie avut grijă însă să nu-i ardem, un pic de rumeneală dă un gust și o textură aparte, arsura în schimb e amară și imposibil de balansat, devin buni de dat pe apa Sâmbetei.
După cum cred că vă așteptați deja, toate vin amestecate în tigaia de fontă, deja fierbinte, care va face un ultim tur de la cuptor cu un pic de brânză Beemster rasă deasupra, nu de altceva, dar trebuie să facă toate ingredientele frumușel cunoștință unele cu altele, nu? 7-8 minute sunt suficiente ca să topească brânza și ca ingredientele să “facă priză”.
Nimic special la servit, decât încă un pic de brânză rasă peste împreună cu un garniș de pătrunjel proaspăt tocat. Rezultatul este un fel confortabil, ce integrează binișor gustul mai “pământean” al ciupercilor și cel o leacă mai “funky” al vărzuțelor coapte mai “iute”, ambele contrabalansate de dulceața ardeilor copți și de textura acelor gnocchi la capac.
Toate bune și frumoase în acest talmeș balmeș, mă bucur că socoteala făcută în prealabil a fost validă. Ne-am consumat fiecare porția individuală cu mare plăcere. Cam așa.
Recent Comments