Mda. Nu vreau să vă dezamăgesc, drept pentru care o spun de la bun început: Duminica trecută a fost o sărbătoare în lumea Anglo-Saxonă (și nu numai) numită Father’s Day. În România, cel puțin în cei 27 de ani trăiți acolo această zi nu este sărbătorită și nu are nici o semnificație. Nu că ar fi existat vreo Zi a Mamei. Comuniștii au fost foarte democrați din punctul acesta de vedere, familia era “celula de bază a societății” dar de membrii ei era vai și amar. În fine, nu despre asta este vorba aici, ci mai degrabă despre Tatăl meu, care acum îmi lipsește, și ne lipsește nouă, ca familie, mai mult ca oricând.
Despre el, despre viața lui, dacă m-aș apuca să scriu, as avea nevoie de un debit de cerneală egalat numai de cel al cascadei Niagara, drept pentru care mă voi limita strict la plăcerea cu care el gătea pentru noi toți, plăcere pe care sunt absolut fericit că am moștenit-o. Judecând după copilăria lui absolut nenorocită de “copil din flori”, ne dorit și în consecință abuzat zilnic de către propria mamă, Tata ar fi putut crește și maturiza în cineva cu un caracter în egală măsură abuziv, abraziv, agresiv și răzbunător pe cei din jur. În cazul lui însă, rezultatul a fost exact opus, este greu de imaginat un om mai blând, mai iubitor și mai integru.
Tata era în elementul lui la bucătărie și specialistul casei în tocături diverse, dar cum carnea era cam rară pe vremurile acelea, s-a dovedit a fi specialist și la tocănițe sau la alte mâncăruri vegetariene, mai de voie, mai de nevoie. Ce-i drept el gătea mai rar decât Mama, avea și un program cu zile de lucru super lungi de două ori pe săptămână, dar ne confruntându-se cu presiunea zilnică de a hrăni nu știu câte guri, nu avea numai plăcerea de a se “desfășura” în mica noastră bucătărie (câteodată spre exasperarea Mamei) cât și cea de a ne învăța și pe noi despre ce și cum devine treaba respectivă. Iar mie îmi făcea o mare plăcere să operez mașina de tocat carne, sau să-i dau la mână diverse chestii curățate și pregătite pentru gătit. Învățam chestii noi, petreceam timp împreună, iar el mai povestea câte una-alta. Ghiveciul se număra printre mâncărurile lui favorite, drept pentru care el încerca nu numai să adune cât mai multe vegetale laolaltă, dar și să extragă cât mai mult gust din ele. Îmi explica cum e bine să procedezi, care ar fi ordinea ideală în care să le fierbi ca să nu le faci terci pe toate și cum să-l scazi la cuptor numai bine să prindă o crustă pârpălită un pic și absolut delicioasă. Ieșea bun, nu m-am plictisit niciodată de ghiveci deși făcea parte proeminentă din rotația lunară a meselor noastre de prânz. Rețeta de față urmează in mare aceeași filosofie, dar metoda de preparare este adoptată de la frații noștri francezi. Vedem noi de ce.
Dacă facem ghiveci, apăi ghiveci să fie! Ca ingrediente avem: vinete, ceapă albă Spaniolească, cartofi dulci și albi, cimbru, usturoi, fasole verde Franțuzească (o prefer pentru că nu trebuie să ma chinui să curăt ațele), ardei capia și gras galben, zucchini și o conservă mare de roșii San Marzano.
Începem cu sosul pentru că va dura un pic. Am pasat conserva de roșii prin blender și dacă tot ne franțuzim aici, untul se impune, împreună cu cimbru, sare și piper Malabar. Lăsăm sosul la foc mărunt să se dezvolte cât preparăm restul.
Aici începe ceea ce nu se poate numi decât o Odisee de Bucătăriseală. Cuptorul va face mai toată munca, într-adevăr, dar mai toate cele trebuie curățate și tăiate în prealabil.
Metoda, să-i zicem Franțuzească, constă în a coace aproape toate ingredientele separat până sunt aproape gata. Începem cu cartofii, îmi plac cei albi pentru că nu este nevoie să-i cureți, doar să-i speli bine-bine, să-i tai frumușel, să-i arunci cu sare, ierburi de Provence și ulei de măsline și finalmente să-i coci. Și când faci ghiveci în acest fel să te abții să-i mănânci, o dată copți. Cuptorul este preîncălzit la 375F și reglat pe roasting cu convecție (ventilator).
Coacem acum și cartofii dulci, tăiați cam cum se vede și aruncați cu ulei de măsline, sare și piper Malabar.
La fel și cu vinetele….
….. ardeii amestecați cu zucchini (au cam același timp de copt)….
….. și, pentru că deja cartofii dulci sunt făcuți și s-a eliberat tigaia, i-a venit timpul și cepei albe. Nu vă mai arăt fasolea că nu vreau să vă plictisesc.
Toate cele coapte vin acum asamblate și amestecate gentil în sosul cu care am început toată tărășenia. Și tărășenia rezultantă mai vine dată la cuptor, ca să facă frumușel priză, încă în jur de 10 minute.
În acest moment vă întrebați în mod sigur dacă rezultatul acestei aparente complete tevaturi merită …. toată tevatura. Simplu spus, da. Tevatura în sine nici nu este prea mare de fapt, munca manuală necesară la curățat și tocat trebuie facută oricum, indiferent de cum preparăm. Una peste alta. munca cea mai mare o face de fapt cuptorul.
Ceva mai complicat spus, Tata avea dreptate: merită cu prisosință să faci tot posibilul să scoți și ultimul gram de gust din toate ingredientele, pentru că, o dată combinate, aceste gusturi individuale transcend simplitatea unui umil ghiveci. Da, folosesc cuvinte mari pe care le evit în general, de data asta însă, se aplică. Tata ar fi aplicat și el această metodă, dacă ar fi avut un cuptor mai încăpător și tăvi mai serioase, care oricum nu ar fi încăput prea bine în bucătărioara noastră minusculă. Și dacă ar fi știut. Am convingerea că ar fi încercat însă și ar fi găsit el o modalitate să aplice această metodă, sub o formă sau alta. Acest ghiveci merge la Letopiseț. Am zis!
Recent Comments