Aceste pătrățele au o poveste mai contorsionată decât proverbialii arbuști miniatură Japonezi, cel puțin în interiorul minții mele crețe, dar în realitate, la capitolul execuție nu sunt așa contorsionați iar de mâncat nici nu mai vorbesc cât de repede dispar. Totul a plecat de la dorința mea, veche de secole, sau cel puțin așa mi se pare mie, de a face asemenea pătrățele cu arome diverse, dorință stăvilită atât de evenimente diverse cât și de de tartele tip pandișpan cu fructe pe care Crocodiluța Soacră le face cu o regularitate demnă de, că tot veni vorba de ei la început, căile ferate Japoneze.
De data asta însă se apropia cu pași repezi picnicul Oalei cu Taclale, grupul meu culinar Alma Mater și chiar cu mâna goală nu mi-a venit să mă prezint deși hotărârea de a face totuși ceva, “Orice™”, a fost nu tocmai ușoară. Nu știu cum se face că incărcarea cu belele suplimentare și urgentissime se întâmplă EXACT atunci când ai vrea un pic de respiro, că așa-i în tenis, vorba lui Toma Caragiu. În consecință timp prea mult nu am la dispoziție și în plus nu pot face decât un desert, dulce acrișor, care nu numai să nu fie afectat de statul afară în soare la 25 de grade dar să fie în plus ușor de transportat, de servit și de consumat fără ustensile, eventual de pe un șervețel cu degețelele proprii, care să fie eventual linse după. Și să fie și ușor de preparat și porționat în câteva zeci bune de porții. A studiat dom Inginer cât a studiat și a ajuns înapoi la dragostea lui seculară neîmplinită care durează de cel puțin vreo zece ani: Pătrățele cu Lămâie. Punct. Și la treabă pronto, că atâtă m-am târnosit ce să fac, de mi-au rămas mai puțin de 24 de ore până la picnic!
Par a fi multe alea aici, dar nu este chiar așa de mare complicația dacă le împarți în două mari căprării: aluatul și crema. Rețeta în principiu este o combinată alpină de mai multe, esențialmente o simplificare a rețetei Melissei Clark de la NYT, folosind principiile lui Chef John de la Allrecipes plus ce mi-a mai trăznit mie prin minte, că de potolit nu mă potolesc.
Ok. Blatul acestei “prăjituri”, care este de fapt mariajul unei tarte cu un cookie, este de tip shortbread adică folosește făină, unt la temperatura camerei, zahăr pudră, un pic de sare și o aromă, în cazul de față vanilie. Crema tartei are ingredientele clasice, ouă, gălbenuș de ouă, zahăr, făină, suc și coajă de lămâie la care NYT adaugă afinele. Bună idee zic eu. De la dom’ Inginer cetire vine sucul și coaja de lime plus un pic de dulceață de coajă de portocală cu whisky. Nu m-aș fi dat în lături prea tare de la o dulceață simplă de coajă de lămâie cu Grand Marnier sau Cointreau dar “ceasurile bate inexorabil vere” și nu am timp de inovații a la Profesorul Baltazar.
Blatul este incredibil de ușor de făcut ori la mână, ori cu furculița ori la procesor, fiecare cum binevoiește. Avem o cupă de făină, nu îndesată prea tare, cam cum s-a luat cu lingura, o jumătate de cupă de unt la temperatura camerei, un sfert de cupă de zahăr pudră, un vârf de cuțit de sare și o lingură de vanilie sau după gust (sau după tăria esenței). Știu, veți face scandal că folosesc cupe, ca în Nord America și nu mililitri sau grame ca Europeanu’ care se respectă. Mda. În primul rând acest aluat este unul destul de iertător, nu necesită cantități precise la microlitru sau microgram măsurate în condiții de laborator metrologic condiționat la 20 de grade Celsius. În al doilea rând, o cupă are 236.6 ml dar poate fi rotunjită pentru ușurință la 250 ml, diferența nu contează iar proporțiile se păstrează oricum. Un punct important la acest fel de aluat însă, este tipul zahărului pudră care trebuie să aibă în compoziție un pic de amidon. În general, pe partea asta a Atlanticului, se găsește icing sugar care conține așa ceva. Dacă al vostru nu conține, proporția este o lingură de amidon la o cupă de zahăr pudră.
Un pic de frământat printre degete sau cu furculița (ca mine) sau câteva pulsuri de procesor, până se integrează făina și nu mai e vizibilă, dar nu mai mult, sunt suficiente pentru acest aluat, care are un aspect oarecum… “nisipos” ca să zic așa.
Pe cât de repede se face aluatul pe atât de enervant e la întins, în special dacă ai scăpat o idee mai mult unt și e mai lipicios. Pentru ușurința extrasului eu am folosit hârtie de copt într-o formă pătrată cu latura de 9 inch (230mm). O data întins, aluatul vine înțepat cu furculița cum se vede, ca să se facă frumușel și uniform, fără să se umfle. Forma intră apoi în cuptorul preîncălzit la 350F (176C), reglat pe baking (la mine se face cu un element indirect) și cu convecție, unde va petrece în jur de 20-22 de minute. Vorbesc aici despre cuptorul meu, da? Al vostru poate fi diferit.
Avem în consecință timp berechet pentru “crema cu lămâie”. Amestecăm bine bine mai întâi două ouă și un gălbenuș separat cu dulceața până le omogenizăm. Eu am folosit mixerul mare care n-a avut ce face într-un minut.
Peste amestecul de ouă cu dulceață adăugăm cam un sfert de cupă de suc de lămâie, o lingură-două de suc de lime, coaja de pe ambele citrice (cam două linguri aproximativ), o cupă de zahăr brun și două linguri de făină. Le-am bătut și pe acestea cu mixerul, dar ar fi fost mai bine să fi adăugat coaja de lămâie și lime la sfârșit și să le amestec cu spatula. Așa, bineînțeles că a trebuit să le “despletesc” de pe telul mixerului… mă rog… se mai grăbește și dom’ Inginer și nu judecă înainte…
Cam așa se prezintă blatul după în jur de 22 de minute la cuptor.
Peste aluatul cel rumen și frumușel, turnăm neceremonios amestecul de “cremă” și adăugăm afine după gust. Posibil să meargă chiar mai multe. Și sigur merg și alte fructe fără probleme. Forma intră înapoi la cuptor, pe un etaj la mijloc pentru 25-30 de minute. Eu am verificat-o după 20 de minute și am mai adăugat 7 de la mine.
Cam așa ne prezentăm după 27-28 de minute în cuptor. Arată de nu-ți vine să o lași să respire. Dar trebuie lăsată în pace să se răcească.
De fapt această “prăjitură” se taie mult mai bine (cu un cuțit cald), dacă stă la frigider. Și este mult mai bună rece, garantat!
Am tăiat-o frumușel în Pătrățele și am dat-o cu zahăr pudră, car bineînțeles că acesta s-a topit mai peste tot până să apuc eu să fac poză.
Mda. Nu m-am mai ostenit să o mai așez frumos pe nimic. Am aici două straturi separate cu hârtie de copt în forma în care au fost original făcute și am servit frumușel cu spatula pătrățele pe șervețele. Și lumea s-a lins pe degețele.
S-au adunat pe masă în final multe preparate delicioase făcute de membrele grupului, puteam deschide lejer un Snack-Desert Bar. O bunătate toate! Vorba Poetului, totul e bine când se termină cu bine!
Recent Comments