Ce urmează este un schimb amical cu chat bot-ul AI încorporat în Edge. Taica Mictosoft atât a insistat să-l încerc o tură că, într-un moment de egală slăbiciune și plictiseală, m-am decis să-i explorez puterea cea magnifică. Ce urmează este un schimb Caragialian de tipul Căldură Mare, chat bot-ul îmbrățișând în mod entuziastic rolul proverbialului Fecior. Totul a plecat, simplu de la o întrebare simplă referitoare la prezentul blog culinar, pe care Feciorul nu a reușit să-l identifice ca atare. I-am dat următoarea explicație pe care o puteți citi în captura de ecran a dialogului.

In urma insistenței asistentului că, vezi Doamne, nu există rețete în acest blog, l-am invitat cordial să evalueze acel link.

Mi-a amintit bineînțeles de Feciorul din Căldură Mare, argumentând că Domnul e sau nu-i acasă. Așa îl voi numi în continuare pentru simplitate.

Ah, înțeleg acum. Deși există cel puțin o rețetă acolo, blogul acesta nu are o secțiune dedicată lor. Iar rețete cu varză? Nici pomeneală Monșer, încearcă-ți mătăluță norocul prin alte bloguri!

Stai așa Fecior, iaca te învăț eu cu binișorul cheița potrivită de căutare pentru varză (sau orice) (cheiță pe care Google o are de acum 20 de ani) (paranteza-mi aparține, n-am vrut să-l ofensez pe Fecior așa, volens-nolens și chiar din prima).

Ah ai dreptate Dumneata, fu răspunsul Feciorului, Domnul e acasă, de fapt. La el în odaie. Scuze!

Aici am fost chiar al naibii, ca să zic așa. Știu bine ce rețete am în blog așa că i-am dat un pic mai multă funie Feciorului să facă, la alegerea lui ce știe el mai bine și mai bine cu ea, că doar nu o lăuda Taica Microsoft magia lui degeaba, nu? Ați auzit de Maestrul Houdini care se desfăcea cu ușurință magică din orice legătură? Ei, Feciorul este ceva exact invers, a reușit nu numai să se lege singur fedeleș ci să folosească și întreaga lungime de funie furnizată, în mod special, ca fedeleșul rezultat să arate cât mai creativ posibil.

Vă întrebați fără îndoială ce-mi veni să necăjesc Feciorul, în definitiv, mai împins, mai tras, a găsit trei link-uri de varză la mine în blog, mi le-a prezentat frumușel să-mi aleg pe oricare dintre ele, mi-a spus pe scurt și ce ingrediente am în varza la cuptor, cu rugămintea de a binevoi să urmez link-ul dacă doresc mai multe detalii.

Vedem imediat unde-i baiul.

Nu există bineînțeles nici o rețetă de varză cu carne tocată de porc la cuptor în acest blog, iar celelalte două rețete sunt la rândul lor la fel de inexistente, totul o pură fabulație a Feciorului. Nu putem spune însă nimic despre modelul ales pentru propria legătură fedeleș… creativ într-adevăr, Baronul Münchhausen ar fi mândru!

La acest punct, m-am decis să explorez cât de departe ne va purta vântul în balonul cu aer cald al Feciorului. Dacă tot a insistat Münchhausen, pardon Microsoft, atâta, să facem treaba până la capăt!

Dacă tot l-am tulburat pe Fecior, hai să aducem în discutie și proverbiala rață. Că nu degeaba discutarăm de varză până acum, iar rață cu varză sigur există aici în blog.

Discuția devine din nou Caragiale pur. Domnul a luat cheia la el când a plecat.

Ok, Feciorului trebuie să i se dea mură în gură totul, altfel ori se fâstăcește ori halucinează rețete inexistente, ori mă trimite cu entuziasm debordant în expediții exploratoare prin cucuruzul altor bloguri.

Confruntat cu întrebări de natură tehnico-existențialistă, Feciorul este in egală măsură candid în scuze și imperturbabil în a menține că își face doar treaba exact așa cum i s-a spus, ca în bancul cu săteanul care răspundea la orice întrebare referitoare la turma de oi cu : “ Eu cosesc de aici până aici azi, și de aici până aici mâine”.

OK, fie! Hai să ne încercăm norocul cu alt ingredient care există din abundență pe acest blog : căpșunile. Feciorul pare alergic la ele însă, subiectul se închide la fel de abrupt ca o ușă de Circă de Miliție care ți se trântește ne ceremonios în nas.

Feciorul a atins destul de repede limita rabdării la insolența întrebărilor mele legate de subiectele culinare din acest blog. Bine că n-am discutat fizică nucleară! Mă duc acum să mă ascund, dacă-l vedeți cumva pe Arnold să nu-i spuneți unde stau, vă rog!

La culori mă ajută faptul că mă pricep relativ bine la fotografie și am scule care mă ajută la evaluarea expunerii, a culorilor etc. Uite, spre exemplu un set de carduri foto care îmi sunt esențiale.

După cum se vede, imaginea este relativ OK, posibil un pic supraexpusă (mai luminoasă decât normal) , dar nu am nici un fel de “colorație” sau tentă de culoare în griuri, ceea ce spune că balansul de alb (white balance) este relativ corect. Imaginea este făcută cu iPad-ul, generație 2018, care nu este ceva extraordinar în materie de control al parametrilor fotografici la momentul capturii. Un aparat foto dedicat oferă o gamă mult mai mare de opțiuni cu care să te joci când faci poza.

Acest set de carduri este însă esențial în “calibrarea” imaginilor, mai precis esențial în a le face să arate “natural”, în special la procesarea pe care o fac ori cu Snapseed pe iPad (ca imaginea prezentă aici) ori cu Lightroom pe PC. Aș putea merge mai departe pe calea preciziei și achiziționa un set de carduri color calibrate, dar mi-a fost lene să mă agit, fiind în principiu mulțumit cu ceea ce pot face cu un simplu set de gri/ alb/ negru, fără o bătaie semnificativă de cap.

Am scule foto profesionale, dar pozele pe care le vedeți în blog sau FB sau aiurea sunt făcute în imens de marea lor majoritate cu fostul aparat al Socrului meu, Dumnezeu să-l odihnească, un Fuji X-E1 care este cu multe generații în urma modelului curent, cu alte cuvinte absolut preistoric comparativ cu nivelul tehnologic actual. Dar asta contează mai puțin. Răspunsul lui de culoare e superb, obiectivul e stabilizat optic și este suficient de mic, comparativ cu celelalte obiective gen “monștri” din dotare, o mărime perfectă care nu mă încurcă în bucătărie, unde spațiul este foarte limitat.

Așadar și prin urmare, din punct de vedere Madagascar și preponderent, nu este nici un fel de secret în fotografia culinară a lui Dom’ Inginer.

Este de prisos să spun că fară cuțite ca lumea mă simt aproape ca fără mâini. Nenorocirea face că aproape o viață întreagă nu am avut cuțite ca lumea în casă. Am făcut eu vreo două când lucram în fabrică la IMUAB pe vremea lui Ceșcuță, dintr-un oțel mai acătării, și călite pe măsura materialului și tehnologiei existente la acea vreme dar, chiar ascuțite ca lumea tot nu erau extraordinare. Și ascuțeam în fabrică destule, inclusiv site și cuțite pentru mașini de tocat și alte alea. Mda, dom Inginer nu s-a născut inginer așa, din prima, a lucrat serios în fabrică, Categoria 5 strungar, 5 frezor… unul dintre cei mai tineri din fabrică cu categorii de acest gen…. În fine. Cert este că atât Mamei cât și lui Tata nici nu le prea plăceau cuțitele ascuțite prea tare… că, vezi Doamne se taie…

Mda. Am trăit tot așa până mai acum să zic vreo cinci ani, când m-a lovit un amoc mai serios cu gătitul. Moș Crăciun s-a sesizat și mi-a adus acest Wusthof Classic 7” (17cm) Santoku, care nu este tocmai clasic de fapt, dacă judecăm după forma lamei și numele lui. Santoku este un soi de cuțit de bucătărie creat in Japonia prin anii ‘40 și “tradițional” înseamnă 3 virtuți sau 3 moduri de folosire. Are lama mai subțire ca un cuțit European și forma tăișului și în special a vârfului este complet diferită. Chiar și unghiul de ascuțire este mai mic decât cel European, la 12-15 grade bilateral sau pe o singură parte. Merge superb la vegetale diverse, în special cele mari și “tari” cum ar fi squash sau diverși dovleci, pește și carne fără oase. Subțirimea în gură îl face însă susceptibil la “ciobire” în oase… Forma lamei face folosirea lui să fie diferită de cuțitele Europene ca “acțiune”. Cu acest cuțit m-am tăiat foarte serios prima dată când l-am folosit, într-o simplă ceapă. Nu eram obișnuit cu cuțite care să taie brici, care, dacă-mi atingeau cumva degetele nu m-ar fi tăiat de loc. Ăsta a intrat în carne și prin unghie de nici n-am simțit. A început să mă doară abia după 2 minute de la dezinfectant. A doua oară m-am tăiat cu colțul lamei cel aproape de mâner. Da, taie foarte bine toată lama, inclusiv acel colț căruia nu i-am dat mare atenție până atunci, la nici un cuțit. Se poate spune că am învățat tehnica adecvată “the hard way”. Nu m-am mai tăiat cu nici un cuțit mare de atunci și tare plăcut este să ai cuțite care să taie brici și să “asculte” ce gândești!

Al doilea cuțit este de fapt parte dintr-un set de trei, de diverse mărimi, pe care l-am prins într-un sale la o firmă de produse profi de bucătarie. Este vestitul Global G-2, un cuțit care este recomandat de multă lume, inclusiv de website-ul Cooking for Engineers. L-am văzut prima oară la Masterchef Australia și mi-a plăcut enorm faptul că este “dintr-o bucată” (de fapt două, sudate), fără nituri fără nici o crăpătură în care să se poată ascunde bacterii sau alte alea. Este amuzant că am un Santoku de tip Japonez făcut de nemții de la Wusthof și un cuțit clasic European făcut de Global, o firmă Japoneză… așa e în tenis. Acest G-2 este un cuțit fenomenal. Merge la fel de bine ca Wusthof-ul în vegetale “obișnuite”, iar la ciopârțit o găină sau coaste sau alte alea care necesită soliditate este absolut bestial.

Dacă mă întrebați, îmi este imposibil să spun care este mai bun dintre ele. De multe ori, dacă nu am ceva specific la care unul e o idee mai bun decât celălalt, aleg pe oricare dintre ele, la întâmplare. Amândouă sunt perfect balansate, extrem de confortabile în mână și o plăcere de manevrat.