Interesant este că la bază un Bourguignon este esențialmente o mâncare țărănească ce folosește cu preponderență filosofia “ce e la îndemână”, cum ar fi bucăți de carne “muncite”, că cele nobile le luau bineînțeles nobilii, fierte la foc mic ca să se înmoaie într-o bază acidică abundentă și tot la îndemână – vinul roșu. Escoffier a “standardizat” rețeta cu “jumărele”, ciuperci și arpagic plus carne mai de calitate și a adus-o pe mesele restaurantelor cu “ștaif” din Paris. Mda, cam așa Monșer.

Dom’ Inginer și-a băgat și el coada atât în ingrediente cât și în metodă. Mai precis Dom’ Inginer la luat pe Escoffier și-l aduse pe șantier, Monșer.

No hai să vedem despre ce e vorba.

Ingredientele “la îndemâna” lui Dom Inginer fură după cum urmează. Un umăr sau spată de miel nu am găsit, drept pentru care am folosit “shanks” – rasol e mai peste tot. Avem de asemenea kaiser, ceapă de mai multe feluri, usturoi, foi de dafin, rozmarin, cimbru, mentă, boia afumată, pastă de tomate, brandy/ cognac pentru flambat și bineînțeles vin.

Devierea de la Monsieur Escoffier provine, din folosirea unor alte ingrediente “la îndemână”, că vorba lui Toma Caragiu, “așa-i în tenis”. Nu m-am putut abține să nu introduc harissa, mor după ea, ierburi de Provence, că în Burgundia nu au și un ajvar, pastă-tartinadă de ardei capia copți sârbească, că nu are cum să dea rău. Pardon, onoarea mea!

Începem la foc mic cu preparatul “jumărelelor” din kaiserul tăiat mai cum se vede. În cratița de fontă cu răbdare, extragem grăsime și când bucățelele sunt frumușel bronzate, le culegem într-un castronaș.

În grăsimea rezultată bronzăm la fel de frumușel și cu la fel de multă răbdare rasoalele de miel. Le scoatem și pe ele pe o tavă și le ținem calde pe cât posibil.

Este rândul cepei, morcovilor și al usturoiului, care vor colecta toate aromele lăsate în urmă de kaiser și rasoale. Ridicăm focul la mediu.

Hop și cu “ierburile” plus o lingură de făină. Amestecăm bine bine ca să încorporăm făina.

Adăugăm harissa și ajvarul, amestecăm vârtos după care adăugăm brandy-ul pe care Dom Inginer l-a flambat. Cu torța, că are!

Deglasăm cratița cu vin. Cratița e bine să rămână curată. Acestă deglasare este motivul principal pentru care Dom Inginer le gătește pe toate cu răbdare pe toate la foc mediu-mărunt. Acest proces colectează tot gustul din cratiță, bun sau mai puțin bun. Dacă ardem ingredientele din sos, gustul va suferi. În cazul usturoiului, o dată ars, gustul devine irecuperabil, trebuie să o luăm de la capăt.

Toată tărășenia și tărăboiul vin acum mutate în Slow Cooker la indicațiile lui Dom Inginer, unde vor sta 8 ore la “low”. În mod normal-tradițional, se orice Bourguignon se face la capac în ceaun, ori la cuptor ori deasupra la foc mărunt. Slow cooker-ul este perfect în acest scop, toată umezeala se conservă, de lipit nu se lipește nimic și în plus nu trebuie păzit, îți poți vedea liniștit de ale tale.

Cam așa ne prezentăm după 8 ore la slow-cooker. Carnea este bine pătrunsă, totul e gata. Grăsimea de deasupra o adunăm binișor după cum ne pricepem mai bine.

Și cam așa le-am servit, cu piure de cartofi, o salată de fasole verde cu usturoi și arpagic sotat în unt lângă, plus mărar proaspăt și un sos de mentă și coajă rasă de lămâie peste.

Slow cooker-ul face carnea atât de moale încât cuțitele de pe masă sunt mai mult o formalitate, o furculiță e suficientă.

Probabil Escoffier ar pufăi nemulțumit de prezentare, dar foamea e prea mare. Știe cineva cum se zice Letopiseț pe franțuzește?

Am luat-o cam tare pe câmpii aici, zice Dom’ Inginer care s-a lovit în mod căt se poate de prozaic de o problemă caracteristică sfârșitului de an: așa numitul pot-luck lunch al departamentului unde lucrez. Acest “prânz” se organizează în general pe la mijlocul lui Decembrie și constă în ceea ce este preparat de noi toți, organizați în general în mici echipe de câte trei-patru. Fiecare echipă gătește sau cumpără ceva gata gătit, pentru cam 15-20 de persoane și toată mâncarea se oferă apoi tuturor, sub formă de bufet, fiecare servește ce dorește. Ca o paranteză, dom’ Inginer, în înțelepciunea lui, făcu 60 de pârjoale mai mult sau mai puțin Moldovenești că doar nu degeaba făcu parte din echipa Est Europeană.

Toate bune și frumoase dar mintea mea creață nu s-a putut abține să nu se gândească la câteva aspecte legate de acest “prânz”, cum ar fi că noi avem la locația curentă toate neamurile pământului inclusiv din cei care nu pun gura pe porc. În plus, o mică parte nu pun gura pe nimic de origine animală. Și ca să adaug un pic la complexitatea problemei, o parte vor veni cu chestii asiatice iuți de-ți sare basca-n tavan, și cine gustă din acele chestii nu mai simte mai nimic din complexitatea pârjoalelor mele făcute cu sfințenie după metoda Păstorel Teodoreanu.

Mda… e nevoie în consecință de ceva în plus, ceva ce poate fi mâncat și savurat de absolut toată lumea la sfârșitul mesei. Ceva rece, răcoritor și comfortabil. O șarlotă? Vegană? Problema este că trebuie să produc cam 40 de porții individuale.

Scuze pentru acest preambul interminabilo-abominabil. Promit că rețeta (cu cantități de data asta) este eminamente simplă și ușor de urmat.

Nu vă speriați de numărul ingredientelor, nu este mare filosofie aici Monșer. Rețeta este inspirată după Letopisețul lui NYT cu cantități adaptate după nevoi:

• 90g de zahăr
• 60g de pudră de cacao
• 3-4 linguri de amidon
• Cam un sfert de linguriță de sare
• 900ml de lapte de ovăz
• 100g de ciocolată amăruie de calitate 
• Cam două linguri de esență de vanilie
• Două linguri de pudră de espresso

Câteva observații aici, de la dom’ Inginer cetire.

Laptele poate fi orice lapte vegan, cum ar fi cel de migdale sau soia, dar trebuie avut în vedere gustul și aroma lor, care se vor regăsi în șarlotă. Eu am folosit acest lapte de ovăz care este cremos și “savuros” ca să zic așa, Kopilski îl folosește în cafea.

Cantitatea de zahăr poate fi ajustată după gust, în rețeta originală este cu peste o treime mai mult. Mie mi s-a părut ochiometric prea mult. Zahărul poate fi și brun sau de plantație sau… fiecare cum binevoiește.

Pudra de espresso este facultativă, eu o folosesc ca să subliniez un gust mai accentuat de cacao. Se poate folosi mai multă ciocolată în loc. Pentru că veni vorba, ciocolata e bine să fie de cât mai bună calitate, fără pic de lactate în ea pentru un rezultat vegan. Această Lindt Ecuador este una dintre favoritele mele și se pretează excelent rețetei.

Am mixat mai întâi “uscăciunile” mai precis zahărul, pudra de cacao și espresso, plus amidonul și sarea. Apoi am adăugat treptat laptele după care am lăsat mixerul vertical să le bată bine, bine de tot.

Am transferat apoi amestecul într-o sosieră de inox pe care am pus-o la foc mediu-mărunt, amestecând continuu cu telul până dă în fiert molcom și începe să se îngroașe. Amestecul musai trebuie dat în acest clocot mărunt pentru câteva minute, altfel amidonul nu se activează ca lumea și rezultatul va fi mai lichid decât trebuie.

Când mixtura începe să rămână pe tel, ciopârțim ciocolata după cum ne pricepem mai bine și o încorporăm binișor și fără grabă.

Consistența finală a șarlotei fierbinți trebuie să fie cam cum se vede în imagine.

Apăi avem de făcut 20 de porții, deci, după socoteala lui Dom Inginer, deci fiecare porție trebuie să aibă 85 de grame, doar conținutul, fără borcănel, bineînțeles. O dată porțiile făcute, le-am pus în pivniță, la rece. Multă lume sfătuiește ca suprafața șarlotei să fie acoperită cu folie alimentară ca să nu facă o “piele” deasupra. Mie acea piele îmi place, în plus va servi ca “suport” pentru ce voi pune deasupra. Fiecare după cum binevoiește aici.

Borcănelele de 125ml bucata, fiecare cu capac standard etanș, le achiziționai de pe Amazon. 40 de bucăți.

Sunt puține lucrurile care merg la fel de bine ca dulceața de vișine deasupra acestei șarlote. Cea de cireșe amare? Afine? Orice este dulce-acrișor, cu emfază pe acrișor merge în principiu aici și dacă tot avusei din cea de vișine la îndemână…

Ar fi mers și un pic de verde, pentru contrast și înfrumusețare, dar nu am avut limetă, iar menta nu ar ține frumoasă și verde pentru încă două zile, chiar și la rece; e bună proaspătă.

Eu tot gustai ca să văd ce iese, dar am făcut o porție și pentru Crocodiluța mea Șefă, care a fost inhalată prompt cu verdictul “asta trebuie să mai faci” rostit la final. La Letopiseț Monșer!

Cam așa ne prezentăm înainte de a le pune capacul și a le împacheta frumușel pentru păstrarea la rece pentru două zile. Am făcut două șarje de câte douăzeci fiecare.

Mi s-a cerut rețeta și la serviciu. Ne descurcarăm. Cam așa.

Problema de rezolvat a fost una simplă: avusei nevoie de o garnitură de cartofi care să nu fie neaparat piure sau natur sau copți la tavă sau “grecești”, care să nu aibă coajă Doamne feri dar să fie suficient de buni ca să poată fi mâncați și singuri. La un moment dat am să vă spun eu bancul ăla cu un flăcău care intră în magazinul de pălării și cere “o pălărie verde, nu prea verde, dar verde să fie”. Mai īn particular că ăzta este un blog culinar și finalul nu cadrează.

După îndelungi săpături am ieșit la suprafață din profunzimile Letopisețului NYT Cooking cu această rețetă care este exact pălăria potrivită, ba mai are și o pană de vulpe la ea. Rezultatul, după un migălit minim, este demn de a sta pe orice masă festivă, inclusiv pe cea de Revelion, spre exemplu.

Ingrediente nu sunt nici multe nici extraordinarissime: cartofi (Russet în acest caz), Parmezan și Gruyere, usturoi, cimbrișor și cremă de gătit de 35%.

Cremă de gătit s-a întâmplat să nu găsesc, dar o “frișcă” lichidă merge la fel de bine (nu are pic de zahăr dacă vă întrebați). Brânză merge cam de orice fel vă place cu o singură condiție: să se topească frumos la cuptor, fără să se ardă.

Cartofii Russet i-am ales pentru căimi plac foarte mult la gust, conțin o idee mai mult amidon, deci se fac mai “cremoși”, sunt ușor de curățat și “cilindricitatea” lor relativă īi face mult mai ușor de secționat.

Brânza o dăm pe o răzătoare cât mai măruntă, un microplane este ideal în acest caz, mai ales că usturoiul va avea exact aceeași soartă. Aș fi dat și cimbrișorul daca ar fi fost posibil, dar pe el l-am tocat la cuțit cât de mărunt am putut fără să-mi las și degetele acolo.

Peste acest amestec vom turna crema (smântâna) de gătit și mixăm bine bine de tot. Potrivim și de gust după cum ne place, în special de sare, pentru că în acest amestec se vor face cartofii.

Aici începe partea delicată și periculoasă. Ca la ori ce gratin sau Hasselback, cartofii trebuie tăiați în felioare subțirele, 2-3 mm în grosime. Am un respect deosebit pentru cine o poate face cu cuțitul repede și precis, eu fac aici apel la mandolină, care mă ajută să feliez cei 6-8 cartofi de nu se văd, în timp record. Chestia aici este să nu-ți dai și degetele o dată cu cartofii, chestie care se poate întâmpla mult mai ușor și mai repede decât bănuiește oricine. Iar marile dureri sunt mute, că aeru-ți piere în mod miraculos din piept.

Eu feliez cartofii “manual” până când mai rămân cam 2-3 cm din ei, după care folosesc acea “apărătoare” pentru ce rămâne. A te opri la timp este o artă pe care fiecare o descoperă cum crede mai bine, preferabil fără excursii la urgență.

Să nu ziceți că nu v-am avertizat.

La acest pas este bine să folosim mâinile. Feliile de cartofi vin date prin amestecul de brânză/ smântână, treabă simplă dar un pic migăloasă.

Feliile au tendința de a se lipi una de alta și atunci amestecul-minune nu mai acoperă bine fiecare feliuță. Pe de altă parte, aceste feliuțe sunt relativ fragile din cauza subțirimii lor și la paletă nu se simte dacă le rupi/ zdrobești. Cu un pic de răbdare toate feliile pot fi ușor dezlipite și amestecate.

Dacă tot suntem cu mâna în ei, apăi hai să-i și așezăm frumușel la caserola unsă bine-bune cu unt, începând cu cercul exterior. După cum observați din imagine feliile nu sunt aliniate și potrivite perfect la mărime iar asta nu este că-mi fu lene ci mai degrabă doresc să am margini “expuse” și “pauze” cât mai multe. De la Dom Inginer cetire, aceste margini se vor rumeni iar în pauze vom presăra cu multă chibzuință brânză. Șmecher individ, n-am ce zice.

O dată cartofii aranjați, turnăm frumușel tot amestecul minune peste ei. Dacă vă întrebați cumva cum am știut câți cartofi trebuie ca să umplu tigaia din imagine, răspunsul e simplu: habar n-am avut, nici Dom Inginer nu a putut estima exact. Nu-i nici un bai, de sunt prea puțini mai cureți și feliezi un cartof-doi. De sunt prea mulți, mai faci o caserolă mititică, ne mâncați sigur nu rămân.

Coptul se face în trei etape la 375-400 F (190-205 C). În prima, acoperim cratița / caserola cu hârtie de cuptor șifonată și muiată în apă, apoi cu capacul.

Cam așa arată după în jur de 30 de minute coapte cu elementul indirect și ventilație. Nu vă luați musai după acești timpi care funcționează absolut în cuptorul Casei Radu și Dumnezeu știe cum în cuptoarele voastre. Cartofii trebuie să fie bine pătrunși, asta este ideea.

Nu uitați să puneți și o tavă sau măcar o altă hârtie sub fundul caserolei ca să colecteze picăturile care vor da pe afară și vor curge invariabil din vas. Aveți milă de de cuptor, și dacă nu de el măcar de spinarea celui care va trebui să-l curețe dacă nu-i nimic dedesubt.

Al doilea pas se face cu tigaia/ caserola descoperită de data asta până “lichidul” este absorbit măcar parțial iar marginile sus pomenite sunt frumușel rumenite.

Aici este momentul să mai presărăm brânză prin “crevase” și pe deasupra. Fiecare după cum binevoiește. Vasul intră din nou la cuptor, de data asta la setarea de copt cu elementul de deasupra și dedesubt, tot cu ventilație. Putem ridica un pic și temperatura dacă vrem.

Nu mai știu exact cât am mai ținut cratița în cuptor, în jur de 8-10 minute, suficient ca la suprafață marginile să devină un pic crocante iar brânza să se topească bine. Cam așa s-a prezentat la final, când m-am decis să scot vasul din cuptor.

Am lăsat cratița să se răcorească un pic, după care am pus-o direct pe masă, de unde fiecare s-a servit cât a dorit. S-au bătut turcii cu otomanii la gurile noastre de cuceriră Constantinopolul. Cartofii au mers excelent lângă antricotul afumat la cuptor, cuplat cu o salată de andive și ceapă preparată de Crocodiluța Șefă. Ar fi mers și singuri! Sunt o combinație fericită de crocant la suprafață și cremos la bază. La Letopiseț cu ei, clar Monșer!

Mare lucru nu se știe despre el decǎt o origine Cantoneză din care Sos Hoisin s-ar traduce la modul ultra general în “sos de/ pentru fructe de mare” (seafood sauce pe limba lui Shakespeare). Este posibil ca original să fi conținut un extras de fructe de mare oarecare, dar acestea s-au pierdut în ceața inconsistentă și speculativă a trecutului. La ora actuală acest sos nu mai conține nici un fel de element “animal”, poate servi liniștit ca bază aromatică pentru o mâncare vegană, baza lui fiind, ca multe alea asiatice, soia.

În fine, acest sos este de fapt unul extrem de versatil folosit în special în bucătăria Cantoneză și Vietnameză. Gustul lui sărat-dulce-acrișor este folosit pe deplin în preparate notorii gen Rață Pekin, Porc Moo-Shu sau Pho și nu numai. Poate fi aproximat la extremă cu un soi de Sos BBQ dar unul cu un caracter negreșit Asiatic. Sichuan, mai precis.

Despre rețeta prezentă nu se poate spune decât că reflectă pe deplin ethos-ul preparării la Slow Cooker: rezultate spectaculoase cu efort absolut minim. Ura și la treabă!!!

“Mamma Mia câte ingrediente, a înnebunit Dom Inginer complet!!!” se aude acum din culise, și este parțial adevărat. Rețeta originala conține “numai” șapte ingrediente: pui dezpielițat și dezosat, sos Hoisin, usturoi, normal și praf, pastă de tomate, oțet balsamic și chili.

Dom’ Inginer a analizat-o un pic și a adăugat ardeii capia, chili Mexican și piper Sichuan. Tot el a înlocuit oțetul balsamic cu unul din vin sherry. Socoteala lui a fost simplă: chili-ul Mexican adaugă o aromă afumată foarte plăcută (merge boiaua afumată de minune) iar oțetul sherry are o dulceață specifică deosebită de cea a celui balsamic.

Piperul Sichuan este ceva special, îl recomand cu mare căldură. Are o aromă specială, imposibil de substituit cu altceva, care definește bucătăria cu același nume. În mod simplu voi face această mâncare și mai “Cantoneză” ca sa zic așa…

Cam așa multă muncă este necesară: am tranșat pulpele și am tocat cățeii de usturoi după care am amestecat totul, în afară de ardeii capia în slow cooker.

Pulpele au fost dezpielițate dar cu os. Nu mă deranjează de loc osul, va da un gust bun mâncării iar puțina carne rămasă pe ele după tranșare se va desprinde ca o mănușă la final. Pulpele de pui se pretează perfect acestui stil de preparat, pieptul nu prea, dar nu opresc pe nimeni sæ experimenteze.

Amestecul l-am pus la “low” pentru 6 ore.

În mod normal, ardeii ar putea merge adăugați de la început, sau, dacă vrem să își păstreze “integritatea” cam în ultima oră de gătit.

Dom Inginer, care e mai cu moț a zis altfel. Cum ar fi dacă ardeii ar fi copți la cuptor înainte… așa… de amoru’ artei… I-am adăugat īn ultima oră de gătit, prilej cu care am gustat ce iese și am ajustat, plusând cu mai mult Hoisin și piper Sichuan.

La final am mărunțit bucățile de pulpiță cu furculița și le-am servit cu egg noodles (tăiței de orez și ou) garnisite cu ceapă verde proaspăt tocată și semințe de susan.

În principiu, sosul ar fi trebuit un pic scăzut pentru ca rezultatul să fie mai “lucioso-glazurato-aspectuos” iar gustul mai “intens” dar după ce am luat un vârf de lingură am decis că nu mai e nevoie de nimic, chiar dacă aspectul nu e chiar “lucios” și aspectuos. Mai mult sos este întotdeauna binevenit mai ales că este absolut trăznet. Ca idee, Crocodiluța Șefă a luat două porții și a declarat : “Să mai faci!”.

Genul acesta de preparat care nu necesită mai nici un efort se pretează și la multe feluri de mâncare și la bucătarul Suedez și la oricine care nu dorește să petreacă prea mult timp în bucătărie.

Cam așa! Cum s-o zice oare Letopiseț în Cantoneză?

Eu unul am fost la un momentul dat pe undeva pe la mijloc, începând în ‘95, când experiența la noul McDonalds, deschis cu surle și trâmbițe la parterul Unirii nu mi-a spus mare lucru. Al doilea burger nu l-am mai mâncat decât în 2003, la Paris, chiar pe Champs Élysées dacă vă vine să credeți, și l-am mâncat ca să economisim niște bănuți pentru încă un dejun fabulos, pe același bulevard la Chez Clement, acum de mult falimentar.

Burgerii pentru mine erau ceva de înhățat la viteză, o mâncare ieftină, rapidă și fără de mari pretenții. Citeam cu mare uimire cum excesele marelui Continent American produceau burgeri de 5000 de dolari cu caviar și foie gras sau genul “Burger Bypass Quadruplu”, care arătau mai degrabă a proiecte de arhitectură tip Turnul din Pisa, decât ca un umil “sandvici”.

În fine, între timp, curiozitatea m-a făcut să să trec peste ideea despre cǎt de ridicol sună să folosești burgeri și “gourmet” în aceeași propoziție și să încerc. N-au fost răi și au reușit să-mi deștepte interesul.

Capacul final a fost pus de vizionarea a două sau trei episoade de gǎtit ale lui Jamie Oliver, unde entuziasmul, veselia și energia lui au fost în egală măsură irezistibile și molipsitoare. De atunci am început să mai fac și eu din când în când cu tipuri diverse de carne, cu rate variabile de succes.

Ce se vede în continuare este o versiune mai mult sau mai puțin clasică , cel puțin din punct de vedere al cărnii.

De data asta nu m-am mai ostenit să prepar carnea eu. Avem un magazin alimentar mai mititel relativ aproape, care are un galantar de carne mic dar foarte bine garnisit cu o varietate de produse, unele top. Printre ele se numără și acești burgeri Angus, care sunt preparați la modul expert dintr-o carne de foarte bună calitate. Scumpuți, dar merită.

Nu au nevoie de nimic altceva decǎt de un pic de sare, piper și respect în prepararea pe grătar. Știu că urmele estetice de grătar nu se mai văd o dată burgerul asezonat și “închis”, dar asta nu-l împiedică pe dom Inginer, care are un doctorat imaginar în geometria aplicată termodinamicii, să īși dea silința.

Peste ei, la ultima “întoarcere” am pus căte o felie de brânzâ Havarti cu chili și una de Gouda. Havarti se topește destul de binișor, Gouda mai puțin, dar nouă ne place textura rezultatului, plus, nici gustul nu e tocmai de lepădat, dimpotrivă.

Trebuia să încep cu începutul, mai precis cu prăjirea prealabilă a chiflelor tot pe grătar, dar dom’ Inginer a uitat să facă pozele de rigoare… scuze.

Cert este că burgerii o dată finalizați pe grătar, fură așezați la odihnă, fiecare confortabil așezați pe felia lui individuală. E păcat să pierdem sucurile alea minunate care mai ies din ei câteva minute. Nu-i bai dacă uităm, putem înmuia “capacele” în acel sos minunat dacă uităm. Nimic nu trebuie irosit.

Aceste chifle sunt și ele de cumpărat, nu mă pot lăuda cu ele. Sunt preparate de o firmă cu destul ștaif brutăresc, Ace pe numele ei. Vin în pachete de câte patru și sunt exact ce trebuie.

De servit nu e nici un fel de secret. Pe felia de la fund am pus muștar și un pic de sos BBQ producție proprie, apoi burgerul, o felie de roșie Heirloom, erezie verde tocată și erezie din cea roșie murată “în scurt”. “Capacul” l-am uns cu un pic de maioneză cu chili din comerț. Ceapa roșie feliată subțirel, a stat la murat în oțet de vin roșu, sos soia și un pic de zahăr de plantație cât am stat și eu afară la grătar, cam 20 de minute una peste alta. În farfurie mai avem nelipsiții cartofi “noi” prăjiți și o mică salată verde.

Hipopotamul meu intern s-a ocupat de consumul porției alocate. A fost ca și cum nu ar fi fost. Poof !!! Gata !!! Mai mult nu pot spune.

Mda, cine are chef în plină caniculă să gătească chestii de de genul “elaborata, mâine-i gata“ se poate opri din citit aici. Pentru cine are și ceva guri de hrănit și serviciu și tracasări diverse, adică mai precis restul lumii, există o salvare numită slow cooker.

Avantajul major al acestui aparat, pe care îl recomand nu cu mare căldură, Doamne ferește, ci cu mare entuziasm, este modul la care gătește mai tot ce pui în el, în special bucăți mai “muncite” de carne, pe care le face moi și bune de le tai cu furculița. Un alt avantaj pe canicula asta este modul economicos în care funcționează, în special când sunt reglate pe “low”. Trag undeva în jur de 75-100 de Wați din rețea când sunt reglate pe intensitatea mică,și drept urmare nu-ți încălzesc bucătăria precum un aragaz sau un cuptor, și nici nu te coci lângă el cum te-ai coace lângă un grătar afară. De fapt nici nu e nevoie să stai lângă el de loc. Pui ingredientele în el, îl reglezi cât timp să gătească și îți vezi de ale tale în liniște, fără să scoți limba de cald, la umbră sau la aer condiționat. Cu o bere, sau un șpriț.

Despre micul și singurul dezavantaj, vorbim mai târziu o leacă, amu, la muncă (și aia va fi minimă)

Am cumpărat niște carne de vițel, lângă care am adăugat binemersi ce avusei prin frigider și prin cămară, mai precis: ardei cartofi, morcovi, usturoi și ceapă. La capitolul mirodenii, arome și farafastâcuri am adunat la repezeală oțet balsamic, rozmarin, foi de dafin și, nu putea să lipsească, harissa. Și ca să ne Canadienizăm un pic, sirop de arțar și bere locală.

Sunt câteva beri Canadiene care îmi plac mult cum ar fi această Side Launch Wheat, făcută în Collinwood, Ontario sau Maudite de Unibroue în Quebec. Sunt niște beri mai “dese” ca să zic așa… să nu ziceți că nu v-am spus.

Singura muncă este cea de curățat și tăiat ardeii, capa, morcovii și cartofii… în rest nimic. Fleoșc cu toate ingredientele în slow cooker, inclusiv berea dar minus siropul de arțar a cărui aromă se degradează la temperatură mai înaltă.

După un moment de cugetare, mintea mea creață a decis să adauge un praf de usturoi și chili Mexican.

Le amestecăm pe toate bine-bine ca să distribuim egal mirodeniile și reglăm slow cooker-ul pe temperatura “low” pentru 8 ore. Pare un pic cam sec amestecul pentru că berea este la fund, dar în acest aparat tot aburul și toate sucurile care ies din vegetale sunt captate și recirculate, nimic nu se pierde sau nu se usucă aici. Tocana se va găti cătinel-cătinel la “foc” foarte mic și în suc propriu.

După cele 8 ore sunt gata, adăugăm și un pic de sirop de arțar, după gust. Siropul de arțar își pierde aroma la temperatură înaltă, e păcat de el să îl punem la început.

Veți râde, ce a ieșit aici nu are un aspect chiar extraordinaro – supercalifragilistic. Dimpotrivă. Iar asta se datorează lenei mele incipiente. Care a amestecat totul de la bun început, inclusiv ardeii, care puteau fi adăugați probabil în ultima oră, ca să-și mențină aspectul. Gătitul la temperatură mică pentru multe ore are tendința de a “uniformiza” aspectul oricărui preparat, culorile cele mai vii se estompează și migrează in marea masă.

În cazul acestei tocănițe mai avem și faptul ca nu a fost nimic prăjit, nu grăsime, nu ulei… nimic… în principiu un preparat quasi-dietetic ca să zic așa.

Aspectul este însă înșelător. Carnea e moale de se taie cu furculița, iar aromele sunt bine întrepătrunse peste tot. Să tot mănânci așa dietetic zice Dom’ Inginer, mai ales când nu numai căldura dar și lenea-i mare nene Iancule. Cam așa.

Nici mie nu mi-a venit să cred inițial când unul dintre prietenii noștri ne-a explicat cum se fac, dar între timp m-am convins și m-am convertit. Din nefericire de o bucățică de vreme încoace, la Casa Radu nu am mai rămas decât eu mare amator de creveți, motiv pentru care nu am prea mai făcut decât rar, la o ocazie oarecare pe ici pe colo.

Păcat, că de buni, tare buni sunt… Parol!

Avem aici creveți așa numiți Tiger, nu foarte mari dar cărnoși. Există de cumpărat la pungă, congelați mai peste tot în Toronto și nu numai. Am văzut și la Mega în Mâneciu Pamânteni sau la Lidl în Vălenii de Munte.

Cel mai bine este să-i cumpărăm cruzi cu crusta pe ei, dar gata curățați, despicați pe spate și tractul intestinal scos, pentru că altfel este un pic de migălit la ei și multora le piere cheful.

Creveții se păstrează excelent în congelator pentru o perioadă îndelungată, dar la o adică se dezgheață foarte repede sub jet de apă rece într-o strecurătoare mai încăpătoare. Sunt proteina perfectă de adăugat în grabă lângă o salată sau un orez sau paste sau mai știu eu ce ne trece prin minte.

Cea mai simplă marinadă posibilă, una care mariază perfect gustul de creveți cu grătarul are numai trei elemente majore: sare după gust, usturoi zdrobit bine sau dat pe o răzătoare cât mai măruntă în gură și un sos BBQ ales după gusturile personale. Unul potrivit este cel stil Buffalo sau Louisiana, dar nu musai.

Sticla din imagine nu mai conține de mult sosul original, ci unul pe care l-a preparat Dom’ Inginer după s-a priceput el mai bine după ce a consultat mai multe Letopisețe. În esență este un sos care conține zahăr brun de plantație, suc de roșii, oțet de mere, chili, boia afumată Spaniolească (din belșug) și alte mirodenii diverse, fierte și scăzute cu multă răbdare la foc mărunt sau, pentru cine are, slow cooker, unde răbdarea este irelevantă.

La acea simplă marinadă se mai pot adăuga variațiuni pe diverse teme. După o scurtă cugetare și un raid minor prin frigider, Dom’ Inginer a decis în mod unilateral să adauge vin alb și un dram de sos Tamari la combinata alpină descrisă anterior. Pentru cine nu știe, sosul Tamari este un sos de soia fără gluten, o idee mai intens la gust dar mai puțin sărat.

Decizia de a folosi vin și sos Tamari a fost parțial datorată consistenței cam groase a marinadei inițiale, dublată de nevoia unei acidități o idee mai mari.

În mod tradițional Casa Radu marinează totul la punga Ziploc din care apoi se elimină pe cât posibil aerul. Avantajele acestui fel de marinadă sunt multiple: în primul rând carnea poate fi masată bine și acoperită complet folosind o cantitate semnificativ mai mică de marinadă, care la rândul ei poate fi o idee mai concentrată dacă suntem o leacă mai pe fugă. În al doilea rând o pungă etanșă este mult compactă și poate fi ori “compactată” ori “lățită” în funcție de locul din frigider sau de pe masă în cazul în care se dorește proces mai “rapid”.

Asta este exact ce am făcut mai sus, iar procesul a durat cât am pregătit frigăruile și curățat un pic grătarul.

Cât am încins pe domnul grătar, am înțepat 8 creveți pe fiecare frigăruie și hop-făr-de-țop cu ele pe porțiunea cea mai încinsă, unde procesul de frigere este extrem de rapid.

Când spun rapid, roșeața ce se vede de dedesubt s-a creat în cele aproximativ 30 de secunde care au trecut pâna am luat aparatul foto de pe masa de la 2m distanță, l-am trecut în mod prioritate la diafragmă și am luat 3-4 cadre.

Durează cam un minut să fie făcuți pe o parte. Timp mare de poze nu este!

Cănd creveții sunt făcuți pe o parte, trebuie întorși foarte repede pe partea cealaltă, unde tot cam sub un minut durează.

Și cam așa ne prezentăm după cam 3 minute și ceva pe grătar. Creveții fripți în acest fel sau la tigaie nu prea pot fi judecați după temperatura interioară sau mai știu eu după ce alte metode “științifice”, pur și simplu nu este suficient de mult timp, aspectul lor exterior și experiența sunt cele care dictează aici.

Problema este că pe grătar, intervalul de timp de la un crevete cam crud la unul suculent, făcut la perfecție și apoi la unul “cauciucat” este literalmente de ordinul a 20-30 de secunde, în funcție de mărimea lor relativă. În plus, identic cu orice fel de altă carne, creveții se mai pătrund un pic și în timp ce se răcoresc pe dinafară așteptând să fie serviți. Nu vreau să vă sperii dar trebuie un pic de atenție.

Rezultatul este ceva ce merită toată răbdarea și atenția. Ceva care nu prea poate fi mâncat într-un mod politicos. Ceva în care plonjezi și nu ieși afară pentru aer decât timpul strict necesar să ataci următorul crevete după ce ai stors peste el un pic de suc de lămâie sau, și mai bine, limetă.

Este aproape incredibil că ceva atât de bun poate fi preparat atât de repede, atât de simplu, cu atât de puține ingrediente și atât de puțin efort, totul într-un timp atât de scurt, ori afară pe grătar, or sub broiler īn cuptor, ori la tigaie sau griddle (grătar) sus pe aragaz. Parol d’honneur Monșer! Letopiseț, clar!

Zis și făcut, merserăm la Costco la cumpărături, special după această fleică plus alte alea. Ne-am întors victorioși cu o bucată absolut imensă de care m-am apucat imediat. Dom’ Inginer s-a sesizat cam cât timp a petrecut Sam, gazda noastră la acel BBQ lângă grătar păzind aceste bucăți de fleică să nu ia foc ca să fie făcute la perfecție și a decis că știe el mai bine cum să facă. De aici provine povestea Versiunii 1.0 care va trebui îmbunătățită, revăzută și adăugită, pentru că Dom’ Inginer a calculat-o cu eroare și a zăpăcit-o o leacă. Se întâmplă, detalii după cum urmează. Pentru cine are răbdare.

Am pus cuțitul de-a curmezișul peste slăninuță ca să mă dau mare cu el ce mândru este. Glumesc bineînțeles… motivul este c a să arăt cam cât de mare este jumătate din bucata cumpărată de la Costco. Mda, imensă a fost, jumătatea cealaltă este acum la congelator.

Ce se vede mai sus am împărțit īn patru mai ochiometric și le-am dat cu un pic de sare, piper și chili Mexican. Poate vă imaginați acest chili ca fiind iute de trece prin oțeluri și betoane, dar adevărul este altul. Acest cili este ca o boia numai o idee iute și foarte afumată și aromată. Este la un loc de mare cinste în raftul meu de mirodenii.

Am pus bucățile la pungi Ziploc și am scos aerul din ele cum m-am priceput eu mai bine, prin metoda “cufundacului”, pentru că aparat de vidat nu am, mi l-ar face Crocodiluța Șefă guler gen Maria Stuart. În fine.

Aici intervine primul calcul integral și diferențial pe care Dom Inginer l-a “mermelit” cu mult profesionalism. Ideea lui, excelentă de altfel, a fost să salveze timpul considerabil petrecut păzind fleicile pe grătarul la foc mic și mai degrabă să le aibă gata pătrunse și gătite înainte de a ajunge pe acel grătar, unde li s-ar da numai un pic de față și fum într-un timp rezonabil și la un foc la fel de rezonabil. Cu o bere în mână. Intenția fu una, calculul s-a dovedit… mai potrivit pentru un alt fel de preparat, vedem noi despre ce este vorba mai încolo o leacă.

Sonda de Sous Vide fu reglată la 76 C pentru 10 ore. Undeva în mintea mea creață a fost un pic de semn de întrebare cu privire la acești parametri, dar m-am luat cu alte alea și am zis: fie, vedem ce iese.

Cam asta a rezultat după Operațiunea Sous Vide, cu singura diferență că Dom’ Inginer a adormit ca Frumoasa din Pădurea din poveste, în canapea, la televizor (se întâmplă des de altfel) și fleicile au stat 12 ore jumătate la baie nu 10.

Ahem… acum sunt foarte bine făcute, nimic de zis, delicioase și moi deși o idee mai moi decât am prevăzut. Am păstrat toată zeama și grăsimea lăsată, vor forma baza unui sos în viitor, iar fleicile le-am șters bine-bine, apoi le-am pus la frigi până a doua zi. Secretul oricărei cruste “fripte” sau “prăjite” este absența oricărui lichid la suprafața cărnii, cu posibila excepție a unui unt sau a unui ulei. O fleicǎ sau friptură de orice fel udă va transmite înăuntru multă căldură până când udătura se “evaporă” și suprafața începe să se bronzeze. De aceea datul prin făină spre exemplu funcționează așa de bine.

Problema mea însă este că inclusiv reci, fleicile nu se pot tăia ın feliuțe mai subțirele fără să se “zdrobească” decât folosind cuțitul de mai sus foarte bine re-ascuțit. Nu-i problemă că am cu ce să-l ascut iar fleicile se vor mai “întări” peste noapte la frigi.

Mda… nici Titanicul nu s-a scufundat tot imediat și dintr-o dată …

Apăi hai cu el pe grătar, ca așa ne fu vorba. Aici socoteala lui Dom Inginer a fost perfectă: în cam 15 minute slăninuțele au crusta care trebuie să o aibă, crocantă și nemaipomenistică.

Ce a urmat însă e altă mâncare de pește.

Știu, arată foarte apetisant așa tăiat în felii. Și a fost excelent la gust o dată ce am stors peste el limetă, în stil Brazilian. Este o combinație absolut surprinzătoare și extrem de plăcut gâdilătoare pe la papile! Problema însă e alta.

Crusta cea delicioasă este bineînțeles mai “tăricică” și când dai să tai, interiorul fleicii cedează. A trebuit să tai felii mai groase decât am avut în intenție, și asta plecând de la partea grasă de la “fund”. Greu de tăiat și în consecință greu de servit, cu un pic mai multă grăsime pe îmbucătură decât am prevăzut. Plus, textura este invariabil alta. Bestial la gust, asta indiscutabil.

Concluziile lui Dom Inginer în urma acestui experiment inițial sunt că fleicile ar trebui ținute mai puțin și la o temperatură mai mică la baia de apă data viitoare, cel puțin pentru versiunea Braziliană. În acest fel, grătarul poate da o crustă care este susținută bine de structura internă la tăiat feliuțe subțiri după cum scrie la cartaõ. Pe de altă parte Dom Inginer crede că aceste fleici pot fi făcute și prin metoda de mai sus (fără adormit, bineînțeles) posibil marinate mai Asiatic, tăiate mai subțirel după ce se răcesc și puse sub broiler sau pe griddle la grătar, servite apoi pe mici pituști gen Bao chinezești sau feliuțe de pâine cu un sos oarecare deasupra. Textura lor ar merge perfect la acest stil de servit.

Versiunile 1.5 și 2.0. vor trece prin procesul de certificare necesar incluziunii în Letopiseț, zice tot el, iar eu sunt perfect de acord.

Nu de alta dar am avut o slăbiciune serioasă la căpșuni de mic copil. În acele vremuri căpșunile se găseau în piața Sălăjean numai un timp care părea absolut nedrept de scurt. Mergeam cu Tata la cumpărături după diverse, îmi explica cum să aleg verdețuri, prospături și alte alea dar cam înțepeneam în fața cireșelor, nu mai vorbesc de căpșuni… salivam ca idiotul la mirosul lor irezistibil. Cumpăram, bineînțeles, făceam o clacă de curățat și le punea Mama la frigider cu zahăr uneori pentru a doua zi, ca desert. Când aveam baftă mai nimeream și frișcă proaspătă la pahar, care mergea de minune.

Într-una din aceste ocazii, aveam poate 6-7 ani, nu am mai rezistat chemării de sirenă a căpșunilor lăsate la “dospit” din frigider și am început să-mi fac de lucru prin bucătărie din când în când, prilej cu care mai înhățam câte o căpșună-două, un pic de sos… și tot așa și iar așa până când, din tot castronul nu a mai rămas decât o-singură-cǎpșună, una, pentru tot restul familiei. Ai mei toți s-au amuzat copios de cât de mic și prost și pofticios sunt. Și bineînțeles am rămas de pomină, scris la Letopisețul familiei.

Acum poate înțelegeți relația mea cu aceste fructe, deși, în ultima vreme m-am mai calmat o leacă. Acum însă este sezonul lor și în Toronto se găsesc pe ici pe colo niscai căpșuni speciale. Drept pentru care urmează ce urmează.

Dom’ Inginer zice că momentul este perfect, pentru că căpșunile (de când aștept eu să fac această cacofonie!!!) locale de sezon în Țara Canadei sunt, anunț cu mare mândrie patriotică, o bunătate. Fruntea lor, cel puțin pe meleagurile noastre estice sunt cele din Quebec iar fruntea frunții lor sunt cele cultivate pe Île d’Orleans, o insulă “vecină” cu Cascada Montmorency de pe Fluviul St. Laurent. Se pare că această insulă are un teren deosebit de fertil, se cultivă destul de multe în sezon acolo, toate de o calitate deosebită, și când spun deosebită, imaginați-vă că mirosul acestor căpșuni te ghidează în magazin către raftul lor, de la o oarecare distanță, precum eram eu ghidat la tarabă în copilărie. Este foarte greu să treci pe lângă ele și să nu ți se lipească de mână un coșuleț-două.

Este de prisos să mai spun că Dom Inginer nu a rezistat tentației, pe pilot automat a înhățat un coșuleț, deși nu era nici în plan și nici vreo ocazie.

P0rn0grafie căpșunologică, știu. Nu mă pot abține! Am curățat binișor si cu grijă aceste căpșuni, dintre care am selectat cu mare grijă pe cele mai arătoase pentru “decor” deasupra. Restul le-am tăiat în bucățele mai mititele și le-am pus la macerat cu un pic de zahăr brun de plantație și suc de lămâie.

Aceste căpșuni merită tratate cu maximum de responsabilitate și respect, drept pentru care ingredientele sunt simple și alese cu mare grijă ca să complementeze și să sublinieze aroma și gustul lor.

La apel sunt prezente vanilia, crema lichidă de 35% pentru frișcă, zahăr brun, sirop de arțar de calitate, mascarpone, lămâie și ciocolată neagră.

Zahărul și lămâia le-am folosit deja mai sus la maceratul căpșunilor, care așteaptă cuminți să lase acel sos minunat. Nici o grabă, merită să fim tac-ti-coși, deși, dacă ne punem mintea în 10 minute putem fi gata cu acest desert.

Începem cu bătutul cremei pentru frișcă. Dacă sunt toate reci, așa cum trebuie, mixerul planetar nu are ce face în două-trei minute. Iubesc acest mixer. Face treaba atât de bine, cǎ trebuie să fii atent la frișcă și alte lactate mai grase, că faci unt mintenaș din ele!

O dată frișcă bătută, adăugăm câteva linguri bune de mascarpone, plus vanilie și sirop de arțar după gust. Mascarpone dă o onctuozitate deosebită acestui desert, cam ca o cremă de tiramisu. Cam pe aici este și ideea de altfel.

Dacă m-ar auzi Italienii din regiunea Firulia-Venezia Giulia, ar fi în stare să mă ardă pe rug ca pe Giordano Bruno la simpla idee eretică de a asocia tiramisu cu căpșunile… noroc că ne desparte o mare și un ocean, iar eu nu fac tiramisu.

Nimic extraordinar aici, doar am inversat ordinea de pahar a desertului: căpșunile cu sosul lor aferent la bază, crema deasupra și peste căpșunile de decor plus ciocolată Madagascar dată pe microplane și mentă proaspătă sălbatică, din spatele casei.

Este de prisos să spun căt de aproape de acel copil cu mâna până la cot în castronul de căpșuni m-a adus acest desert. Închid ochii și parcă îmi amintesc individual despre fiecare căpșună furată, și despre acele pahare de frișcă care au dispărut cu desăvărșire prin anii ‘80.

Letopiseț? Cu siguranță! Căpșunile din Île d’Orleans merită un loc de cinste!

Chestiunea glutenului este nouă la Casa Radu și provine de la Kopilski care, din nefericire a dezvoltat o sensibilitate și îl evită. Vrea, nu vrea, Dom’ Inginer trebuie să se adapteze cu rețete în consecință, în special pentru ocazii mai festive. Se pot face chestii absolut delicioase, Crocodiluța Șefă a dat deja startul cu tot soiul de cookies și guguloaie diverse. În plus, dacă nu aveți încredere în Dom’ Inginer, rețeta merge foarte bine și cu făină obișnuită.

Brownies s-ar traduce în limba plaiurilor noastre mioritice in “negrese”. Aceste negrese au fost prima mea încercare de a coace ceva prin liceu, împreună cu un prieten, Anatol pe numele lui și unchiul său Gigi. La prima șarjă, am pus prea puțin praf de copt, că ne-a fost frică, și nici cu mixarea amestecului nu ne-am omorât prea tare, pentru că Gigi, cel care a venit cu rețeta de la clubul lui de șah, a avut distincta impresie că e un amestec simplu care nu cere multă bătaie de cap iar cu telul încă și mai puțină. Rezultatul au fost niște negrese de aproximativ 3mm grosime, la fel de țepene și tari ca tabla de șah pe care am jucat o partidă cât șarja a fost la cuptor. La șarja a doua am triplat atăt efortul cât și praful de copt iar rezultatul au fost niște negrese uriașe care au crescut de să nu le mai poți scoate din cuptor, pufoase nevoie mare, mai să le înfățezi ca perne. Pe astea cel puțin le-am putut mânca, deși era mai mult aer decât aluat. În fine… de atunci nu am mai încercat să fac… iar acum…. curaj găină, curaj!!!

Cert este că această rețetă nu este una de loc complicată in special pentru cine are un mixer oarecare. Combinația de negresă moale cu aromă de espresso și cremă tiramisu mi-a sunat tare interesant, când am dat peste ea la The Kitchn, în special după ce am realizat că o pot adapta într-o versiune care-i va conveni și lui Kopilski. Apoi la muncă Monșer!

Ingredientele negresei, cu o excepție notabilă, nu sunt nici complicate nici exotice. De data aceasta voi da și cantitățile respective folosite.

– 200g ciocolată neagră cu 70% cacao sau mai mult.
– 115-125g de unt
– 1/2 cupă (aprox 65g) zahăr
– 1/2 cupă (aprox 90g) zahăr brun
– 3 ouă mai mărișoare
– 2 lingurițe de pudră espresso instant
– 2 lingurițe de extract de vanilie
– 1/2 linguriță de sare 
– 1/2 cupă (approx 60g) făină fără gluten sau normală
– 1/4 linguriță praf de copt

Este prima dată când folosesc pudră espresso instant. Este un ingredient special pentru copt sau făcut prăjituri, nu este pentru băut dimineața. Are o aromă concentrată, care accentuează gustul de cafea, perfect pentru “însiropat” pișcoturi la tiramisu sau adăugat la amestecul de negrese, trufe sau mai știu eu ce alte alea. Făina din imagine este una fără gluten care se vinde ca un substitut direct al celei normale. De asemenea, cantitatea de zahăr este redusă față de cea din rețeta din care m-am inspirat.

Topim untul și ciocolata într-un castron de inox pus deasupra unei olițe cu apă care fierbe molcom la foc mic-mediu (un așa numit Bain Marie). Apa nu trebuie să atingă fundul castronului. Amestecul trebuie ținut în mișcare și omogenizat cât se poate de bine.

In amestecul de unt și ciocolată adăugăm ambele feluri de zahăr și mixăm la viteză medie. Rezultatul poate fi un pic “nisipos” dar nu-i bai.

Încorporăm acum ouăle, pe rând unul câte unul. Cu răbdarea trecem marea.

Când terminăm cu ouăle, este rândul vaniliei, al sării și al pudrei de espresso. Nu săriți peste sare, este cea ce dă savoare! Rimează perfect, nu?

La sfârșit adăugăm făina și praful de copt. Mixăm bine-bine până când amestecul este omogen. Acoperim cu hârtie de copt o formă pătrată mai înăltuță un pic, o ungem la interior cu un pic de unt, apoi turnăm amestecul din mixer, pe care îl nivelăm bine-bine cu spatula să umple frumușel toate colțurile.

Forma intră în cuptorul preîncălzit la 350F (176C) unde va sta aproximativ 25 de minute.

Cam așa ne prezentăm la final. Negresa e gata când marginile par relativ ferme iar centrul verificat la pai sau scobitoare este copt dar încă un pic umed. Dacă-i copt un pic mai tare decăt trebuie nu-i bai, negresa poate fi un pic însiropată. O acoperim și o lăsăm să se răcească bine.

Nu știu dacă ați remarcat, dar hârtia din formă a fost din două fâșii perpendiculare, tăiate la lățime exact pe dimensiunea fundului. Nu m-am canonit de loc cu colțurile, cum ar fi fost cazul cu o singură foaie mare. Mulțumim lui Dom Inginer, că el a calculat-o pe asta.

Ca o referință, forma aceasta de copt este una non aderentă, cu dimensiuni de 230 x 230 x 50 mm (9 x 9 x 2 inch).

Avem timp berechet pentru făcut crema de tiramisu. În acest caz, am avut și alte alea de făcut, drept urmare în numele simplității am renunțat la zabaglione. Am bătut la mixer o cupă (250ml) de frișcă lichidă pe care am trișat și am îndulcit-o după gust cu sirop de arțar (cam două linguri). La frișca rezultată am adăugat cam 220g de mascarpone rece, direct de la frigider și o linguriță de esență de vanilie. Consistența este cea care se vede în imagine.

Punem frumușel crema peste negresa rece și o distribuim cum putem mai bine într-un strat cât mai uniform, pe care-l pudrăm cu cacao ca pe un tiramisu clasic.

Punem apoi forma cu totul din nou la rece pentru câteva ore ca să se “așeze” și să “facă priză”.

Scosul prăjiturii din formă este simplificat substanțial de hârtia de copt. Acum se vede mai bine care e afacerea ceea cu două bucăți de hârtie perpendiculare despre care povesteam mai devreme.

Forma cea pătrată simplifică și împărțirea în porții individuale. Cel mai bine merg 9 sau 12 porții. Se pot tăia și 16 la o adică dar vor fi mititele.

Dacă vrem margini frumoase, curate și drepte, folosim un cuțit mai subțire, cu lama mai lată, bine ascuțit, pe care îl spălăm cu apă rece după fiecare tăietură.

Eu l-am porționat în nouă pătrate, pe care le-am servit cam cum se vede. Bineînțeles ele pot fi decorate cu fâșii de ciocolată, afine, căpșuni sau cum ne taie capul și priceperea. Nu ne oprește nimeni să stropim un pic afacerea cu coniac sau Vin Santo sau Amaro Nonino.

Aici este o prezentare clasică, fără farafastâcuri dupa cum promisei chiar din titlu, iar lumea l-a inhalat fără milă. Crema de tiramisu nu e o surpriză dar negresa a fost. A ieșit ca la carte la consistență și gust, așa fură gluten cum am făcut-o. C

rocodiuța Șefă a avut mari rezerve inițial, s-a temut că va fi tare și o să “mestece”, dar după prima înghițitură a început să dea din cap aprobator. La Letopiseț! Cam așa.